Am descoperit Oradea, orașul mângâiat de apele Crișului Repede, pe finalul anului 2018. A fost ca o încununare a poveștilor de călătorie din anul ce tocmai a trecut. De ce? Pentru că bijuteria arhitecturală a Crișanei mi-a încântat privirea și mi-a mângâiat sufleul. Atâtea povești frumoase, atâtea palate, atâtea locuri încărcate de istorie și istorii. Despre această frumoasă experiență am scris, pe larg, într-un articol anterior. Vă invit cu mare drag să îl citiți și să savurați, din cuvinte și din imagini, spectacolul orașului.
La momentul scrierii articolului am promis că voi reveni cu o poveste dedicată inimii acestui oraș, Cetatea Oradea. Nici nu se putea altfel. Cetatea m-a fascinat și m-a purtat timp de câteva ore într-o lume plină de farmec și mister. Așa că, pornesc în a deșira firul amintirilor din cetate, prin a puncta o regulă obligatorie pentru cei care pășesc în orașul de pe Criș. Nu se poate vizită în Oradea fără o lecție de istorie în mândra cetate. Ca și sfat personal, un lucru testat pe membrii mici și mari ai familiei mele călătoare, porniți în aventura descoperirii orașului, chiar de aici, din mijlocul zidurilor atotștiutoare de legende. Vibe-ul simțit aici face ca hoinăreala pe străzile străjuite de zeci de construcții atrăgătoare vizual, să fie extrem de plăcută.
Am ajuns în fața zidurilor care își lasă la vedere cărămida portocalie, drept mărturie a vremurilor de mult trecute, în momentul în care iarna a hotărât să își scuture haina. Parcul Dendrologic care se întinde la poalele cetății își aștepta cuminte plapuma albă. Imaginea era una foarte frumoasă și în același timp misterioasă. Mi-am putut imagina verdeața care pune stăpânire pe întrega zonă de agrement. Trebuie să fie o adevărată relaxare să te plimbi pe aleile de piatră sau să admiri nuferii de pe micul lac în care se oglindește Bastionul Aurit.
Poarta de intrare în cetate, cea din partea estică, nu a dezvăluit prea mult din ceea ce urma să descopăr dincolo de ziduri. Însă, o pată galbenă rotunjită de bolta intrării promitea o shimbare de peisaj. Și așa a fost. Odată intrată în curtea cetății am constatat imensul contrast dintre zidurile exterioare și clădirile care îmbrățișează cu eleganță curtea interioară. Imediat mi-a făcut cu ochiul un corp de clădire care imita perfect culoarea și alura zidurilor exterioare. Cavalerii țintuiți de o parte și de alta a ușii au fost factorii decizionali în hotărârea de a intra la Expoziția medievală despre templieri. A fost o hotărâre bună, mai ales că juniorul călător a avut un dialog constructiv cu tânărul ghid al expoziției. Și pentru că la final s-a lăsat și cu un shooting foto încadrat în peisajul cavaleresc, toată lumea a fost fericită.
Lângă expoziția medievală am putut admira un atelier foarte primitor, în care, dragostea pentru tradiții s-a împletit foarte bine cu dorința de a da viață cetății. Eu asta am simțit atunci când am pășit în încăperea luminoasă plină de războaie de țesut. Mi-am adus aminte de iernile copilăriei, atunci când mama, mare iubitoare de tradiții, închega stativele de țesut și făcea minuni. După câteva minute de delectare în amintirile iernilor de altă dată, și de conversație plăcută cu doamna care tocmai se așezase la unul dintre războaiele de țesut din încăpere, am luat câteva suveniruri și am continuat drumul în cetate.
Trecând pe sub arcada de lângă biserica cetății, biserică încredințată romano-catolicilor de etnie slovacă, mi-am dat seama că Cetatea Oradea are o conformație foarte interesantă. Forma pentagonală cu bastioane pe colțuri și cu șanț de apă este cea dată între anii 1570-1618 de către arhitecți italieni. Privind-o pe hartă, ai impresia că cetatea este asemeni unei flori care își deschide cu generozitate petalele pentru a arăta tuturor frumusețea sa. E cu adevărat fascinant.
Însă, istoria acestei cetăți este pe cât de zbuciumată pe atât de interesantă. Atunci când vorbești despre Cetatea Oradea vorbești de fapt despre mai multe cetăți. Acestea, s-au așternut domol pe același petec de pământ, una peste alta, în etape diferite. Se spune că prima cetate din zonă datează din 1241. Apoi, peste aceasta a fost construită cetatea medievală. După doar două secole, aici apare cetatea care astăzi, grăiește atât de frumos povestea orașului. Și, pentru ca spectacolul acestei cetăți să fie plin de mister, la baza tuturor acestora s-au descoperit zidurile ce găzduiau o biserică închinată Sfintei Fecioare Maria.
Nu se cade vizită în cetate fără cufundarea în mănunchiul de legende care ”bântuie” locul. Sunt destul de multe și extrem de interesante. Prima și cea mai importantă este legată de construirea bisericii care se odihnește acum sub cetate. Se spune că prin 1092, regele Ungariei Ladislau I, pe când se afla la vânătoare prin Țara Crișurilor, a ajuns într-o poiană largă și frumoasă, mângâiată de apele Crișului Repede. Obosit fiind după goana cerbilor, a adormit imediat. În vis i s-au arătat doi îngeri care i-au cerut să înalțe pe dată o mănăstire cu hramul Sfintei Fecioare Maria, chiar în acel loc. Locul acesta l-a numit Várad iar în jurul mănăstirii s-a construit o cetate ce a stat multe secole în apărarea creștinătății.
O altă legendă povestește că, după căderea Budei sub dominație turcescă, în 1540, aceștia au forțat cucerirea Cetății Oradea. Cetatea, apărată ca prin minune de apele mereu calde ale râului Peța, era de necucerit. Luptele au fost crâncene, cu victime de ambele părți. Turcii, veniți în număr mare sub zidurile fortăreței erau din ce în ce mai descurajați. Asta până când, spune legenda, soția morarului zguduită de vestea că fiii ei au fost prinși de turci, a dezvăluit acestora secretul cetății. Astfel, la 27 august 1660, cetatea a capitulat.
Legendele m-au fascinat, însă, Muzeul Orașului Oradea găzduit de clădirile reabilitate ale cetății, m-a impresionat. În primul rând am avut parte de un regal de exponate foarte bine întreținute și de o poveste a cetății relatată cu blândețe de frescele și picturile care răzbat de pe pereții interiori. Cât despre zidurile vechi, e fascinant să calci pe ele dar să nu le atingi. Ideea de podea de sticlă mi s-a părut genială. Însă, când toate acestea sunt însoțite de pasiunea unui ghid dedicat trup și suflet poveștii acestei cetăți, pot spune că am avut parte de un ”tratament” special. Una e să citești panourile informative plasate în fiecare încăpere și alta e să ai parte de explicații în detaliu, răspunsuri la întrebări și glume cât încape.
Nu ezitați să coborâți scările misterioase spre lapidariul medieval, încăperea boltită care se află sub aripa vestică a palatului princiar. Se presupune că subsolul a fost construit pentru a găzdui cazarma militară în anul 1619, în timpul principelui Gabriel Bethlen. Fragmentele arhitectonice expuse au apărut în urma cercetărilor arheologice ale ultimilor ani, aici, în perimetrul cetății și al bastioanelor.
Zona cu expoziții a fost o interesantă călătorie în viața întregii comunități orădene și nu numai. Cel puțin, partea dedicată anilor în care îmi flutura la gât cravata roșie de pionier, a dat naștere unor amintiri mai mult sau mai puțin amuzante. Exponatele mi-au amintit de zilele de diminică, atunci când aveam parte de programe la televizor și de distracția cu prima mea tricicletă.
Mi-a plăcut foarte mult camera 3D. E pentru prima oară când am o astfel de experiență într-un muzeu. Lucrurile sunt cât se poate de clare! S-a dorit un loc plin de emoție și de culoare. Un loc din care să pleci cu sentimentul că ai luat efectiv parte la viața din cetate.
Cât timp am cutreierat sălile spațioase având parte de o adevărată lecție de istorie, cetatea a fost acoperită de un strat pufos de zăpadă. A nins peste Oradea, a nins peste zidurile vechi și peste clădirile noi. Curtea spațioasă mi-a insuflat sentimentul acela de liniște profundă. Când stai și te gândești că aici a fost locul de veci al multor capete încoronate, liniștea pare mai mult decât firească. Vorbim de Ladislau I, Andrei al II-lea, Ștefan al II-lea, Ladislau al IV-lea, regina Beatrix soția lui Carol Robert de Anjou, regina Maria soția lui Sigismund de Luxemburg și însuși împăratul Sigismund. Și pentru ca finalul să fie la fel de spectaculos ca întreaga vizită în cetate, am descoperit poarta de vest. Aceasta oferă o imagine care își pune apăsat amprenta asupra întregii cetăți. Catedrala orașului dezvăluită de arcada porții și podul de lemn ce face legătura dintre trecut și prezent, spun într-un singur cuvânt, măreție! Așadar, dragii mei, dacă vreți o poveste spusă cu pasiune și o lecție veritabilă de istorie, treceți pragul Cetății Oradea. Merită!
Nu încetați să iubiți, fiți frumoși și colorați-vă viața cu amintiri prețioase!☺
Dacă ți-a plăcut articolul, poți lăsa un comentariu mai jos!
SABINA DULGHERIU
sabina@tarabacuamintiri.ro
https://www.facebook.com/TarabacuAmintiribySabina/
–
Pentru a fi la curent cu toate postarile mele apreciază pagina de facebook și dă follow pe instagram !
