La umbra timpului

Cavalere al limbii române, te rog dă-ți jos armura și ascultă:

Mai sună la fel graiul pâinii străbune, cea mult prea bătută de timp?

Mai are izvorul același sunet de alint?

Mai cheamă iubitul, iubita sub florile de tei?

Mai poți să acoperi urâtul, de dincolo, mai vrei?

Nu c-aș dori să te scuturi de zale

Și mâna pe unii să-ți pui,

Nici că prea târziu se făcu tihna

Și slaba dorință se-agață de cui!

Și nici măcar de rugina din oameni

N-aș vrea să-ți vorbesc…

Dar din grija de tine sunt flori ce-nfloresc.

Iar moara de vorbe și lacul de-argint

Le lasă să cadă pe pagini,

Le lasă să se-asculte-n cuvânt.

Vor trece și „secoli”, vor măcina secunde,

Fie-ne mersul mai lin!

Aruncă-ne cavalere un rest, o sămânță,

Încolțească-ne-n sufletul plin!

                                         PS:   „…Eminescu să ne judece!”