Pe calea ce duce spre inima mea,
Se cuprind brațe și minți întortocheate.
Ce frumoase sunt,
Când își deschid ochii spre nemurire!
–
Nimic nu se așază mai bine
La mine în suflet,
Decât palma deschisă ca o carte,
Decât brațul care cuprinde,
Decât cuvintele ce alunecă ușor pe buze
Și un strigăt pătimaș ce nu se poate odihni.
–
Uneori aș renunța fulgerător la acestea…
Dar ele nu, se pare.
Alteori, aș vrea să le rup în bucăți și să mi le fac ancoră,
Dar sunt atât de fragile… așa, înfipte în nisipul adânc.
–
Nici nu e nevoie, se sparg și se refac de fiecare dată
Când fără de ele nu pot să ajung la lumea mea.
–
