Au început să râdă florile la păsări
timid, din glasurile lor s-aud cântări de nou,
verdeața crudă stă de pază,
doar noi suntem la fel…
–
La fel de seci, mai mult decât o nucă veche,
la fel de acri cu dinții abia mijiți pe ascuțiș
mușcăm din toate fără frică,
din cei mai mulți de lângă noi mușcăm.
–
Să spele ploaia asta care nu mai pleacă
și timpul dac-ar vrea,
să facă ordine-n dulapul cel de jos,
unde fugim mai tare ca de Ea…
când trage sfoara, ghemul să-l deșire
până spre căpătâiul tot.
–
Cu politețea până peste vârf tocită
suntem mai falși când ne privim,
mai falși decât nu ne-am privi deloc…
îmi pare sincer o risipă,
să ne prefacem colțurile gurii ce-o ridică,
grimasa ștearsă a unui jucător.
–
E bine așa,
în parcuri bate vântul,
în urmă trageți poarta…
lipsește-un zimț, în rest, suntem la fel!
–
