Oricum aş începe acest demers, mă găsesc într-o dificultate permanentă în a găsi o cale de a exprima senzaţiile pe care le-am perceput parcurgând volumele de memorialistică. În general, ele sunt cladite pe o trăire afectivă şi efectivă transmise de autor prin puterea sa de sugestie, de exprimare şi de arta de a aşeza în rânduri a literelor ce compun cuvinte… Rămâne senzaţia de sfârşit când ultima copertă închide volumul, iar mintea începe să rememoreze ceea ce a rămas prin parcurgerea filelor. Poate că ceea ce scriu nu se poate ridica decât la nivelul unor rememorări a rememorărilor autorului…
Memorialistica este un domeniu al celor care au amintiri şi care au abilitatea de povesti, de a găsi harul de a aşterne istoria între coperte… Şi, privind coperţile, ele însele sunt crâmpeie de memorie ce au acest atu al aşezării în istorie prin gafica lui Gabrel Baban.
Nu cred că trebuie neglijată corespondenţa dintre „Rememorările luminoase” a d-nei prof. Mioara Gafencu (Ed. StidIS, Iaşi, 2020) şi Monografia „150 Colegiul National «Nicu Gane» (1870-2020), Ediţia a II-a” (Ed. StudIS, Iaşi, 2020) scrisă în colaborare cu dl. prof. Sorin Gafencu, fiul său. Sunt prelungiri, una în completarea alteia, fără a căuta un drept de preemţiune, lăsând totuşi monografiei dreptul la sobrietatea cerută de rigoarea istorică, iar rememorărilor, trăirea afectivă dată de liantul interuman creat de acelaşi necruţător timp.
Profesorul Mioara Gafencu a slujit la catedra prestigiosului liceu, iar anii de pensie nu i-au adus liniştea unei vieţi difuze, ci, din contră, i-au oferit timpul necesar de a-şi dezvolta proiecte scriitoriceşti personale pe care anii petrecuţi la catedră le-a ţinut în loc. Sau poate că acei ani au fost cei în care a dospit creaţia sa, aşteptând maturarea asemenea vinului, pentru a dezvălui amintiri… De fapt, cum spune poetul, nu se poate pensiona Limba şi Literatura Română! Şi, se pare că nu a sunat de pensie!…
Ca dascăl dedicat a rămas mereu conectat la viaţa spirituală a urbei, în general, şi, în special, a liceului. Nu a putut renunţa la permanenta căutare a soluţiilor didactice în ceea ce priveşte metodica şi psihologia şcolară, încercând să se implice în găsirea unor soluţii adecvate date de provocările prezentului.
Dar necruţătorul timp a adus, în 2020, peste Colegiul Naţional „Nicu Gane” Fălticeni 150 de ani de existenţă. O cifră frumoasă şi plină de împliniri… Ar fi trebuit să fie un eveniment mult mai bine statuat în viaţa publică, dar vremurile s-au opus… Au rămas cărţile, care să păstreze memoria, să serbeze ceea ce nu s-a putut sărbători, să strălucească peste ceea ce nu a putut străluci…
„Rememorări luminoase” este un volum scris într-o adresare directă, unor spirite, cândva colegi, profesori, mentori, din păcate, trecuţi în lumea veşniciei… Nu este un necrolog, ci un dialog fără răspuns… Sunt scrisori, cum spune autoarea, „Scrisori către seniorii Găneşti. Scrisori care nu aşteaptă răspuns. Doar constată. Judecă. Întreabă. Propun modele. Luminează”. Lucrul la catedră presupune nu numai crearea unei relaţii profesor-elev, ci şi contrucţia unor frumoase relaţii colegiale, cancelaria fiind terenul propice dezvoltării. Şi cele patru decenii de activitate profesorală au oferit suficientă încărcătură emoţională care să-i permită acumularea unui bagaj de trăiri ce a găsit acum calea spre materializarea în slovă. Găsim, astfel, elemente inedite pe care generaţiile mai tinere nu le-au putut afla altfel. Sub pretextul adresării directe, autoarea aminteşte evenimente faste din viaţa gănească, a urbei, în concordanţă cu cel citat. Este o desconspirare a relaţiei interumane creată în culise, trăite în intimitate şi trăite frumos, (dar) în lumină. Este desconspirarea interiorului unor spirite ale căror efemeritate a traversat duhul liceului, umplându-l, conturându-l, întregindu-l. Este un privilegiu pentru cei mai tineri de a-i vedea astfel pe cei care au fost, prin ochii larg deschişi ai unui coleg, prin ochii unui matur. Azi, după decenii, rememorările au altă trăire. Răscolesc. Se aşează în altă lumină şi sclipesc precum nişte lacrimi… Profesorul Mioara Gafencu a fost contemporan cu ele şi are expertiza de a le revela, de a le reaşeza în lumină, prin scris. Ele vin din nemurire şi veghează – aşa cum are convingerea fermă şi autoarea – asupra destinelor urbei, cât şi a instituţiei de învăţământ fălticeneană.
Nu-mi permit să-mi exteriorizez mai mult setimentele. Rememorările mele au trăirea dată de spiritul meu, de trăirile mele. Fiecare cititor crescut în şcoala gănistă are propria sa trăire pe care o poate experimenta prin rememorare parcurgând slovele unei cărţi scrise virtuos, cu inima.
–
