Iarna veșnică
În mintea mea mirosul de omăt
Stăruie, deși nările și-au luat vacanță.
E dreptul lor.
E bine izolat de ceilalți,
De tot ceea ce nu te cunoaște.
Ce nu te cunoaște, nu te atinge, simplu!
–
Nici măcar nu te mai simți singur,
E singura singurătate care face bine la oase,
La oasele creștetului când te-nalți
Spre lumea ta, spre singura pe care o cunoști,
De aceea te și lasă s-o atingi,
Doar pe tine.
–
Nu cred să-ți pară rău,
N-ai putea altfel să întâlnești ciutele iernilor veșnice,
Dezghețul pârâului cu sens invers, spre cer,
Lacrima de argint care nu pleacă niciodată
Din colțul ochiului de pădure
Și inima desișului de cuvinte,
Unde nu pătrunzi cu una cu două.
–
Singurătatea de acolo sparge tipare,
Alunecă cu tot cu minte
Spre paginile închise de lumea ta,
Pe care rar vrei s-o povestești,
Pe care nu o împarți cu nimeni
Decât atunci când te însingurezi de tot,
Când singurătatea ta cuprinde
Singurătatea tuturor.
