Des(tăinuire)
Ploaia vine și spală… cu stropi ca odinioară,
Din lacrimi mari de copil.
Spală și pardoseala călcată des în picioare
Și ușile pe care plecăm când ni se pare greu.
Spală și felinarele, cele două care mai stau de veghe târziu în noapte.
Simplii trecători pot ușor să ia forma prietenilor buni.
Te pot strânge sufletește la fel,
Nu rămân urme când îți vor da drumul.
Picurii au muzica lor ce împreunează poaia cu acoperișul de tablă
Într-un fel odihnitor, unic.
După zile de neodihnă, în sfârșit,
Se face liniște din picurii mari de ploaie.
Cresc gândurile mulțumite de apa vie,
Coboară neputințele în locuri adânci,
Să poți să calci peste ele, fără grijă.
Liniștea rară e cea care vine odată cu ploaia.
