Fălticeneanul a câștigat cea de-a treia ediție a concursului de volume de poezie pentru autorii nedebutați editorial în acest gen literar și fără limită de vârstă, organizat de Editura Castrum de Thymes din Timișoara.
La concursul de anul acesta s-au înscris opt concurenți, iar juriul format din poeții consacrați Laura Gheorghiu, Vicu Cojocaru, Emil Neșiu, Costel Stancu, Daniel Marian, Daniel Mariș și Daniel Luca, a acordat note de la 1 la 8 fiecărui volum înscris.
În urma jurizării, cel mai mare punctaj l-a obținut profesorul Ioan Caulea, fostul director adjunct al Colegiului Național “Nicu Gane” Fălticeni:
1. Ioan Caulea, 46 p.
2. Cristina Negreanu, 45 p.
3. Nicoleta Sere, 42 p.
4. Ioana Dumitru, 36 p.
5. Claudia Popescu, 28 p.
6. Sandra Green, 25 p.
7. Cornel Galben, 17 p.
8. Viorica Vancu, 13 p.
La sfârșitul lunii august, la Timișoara, va avea loc festivitatea de premiere, iar ulterior Editura Castrum de Thymes va publica pe cheltuială proprie volumul „Arabescuri”, semnat de Ioan Caulea.
“Bucurie. Bucurie și apreciere… Asta simt. Un debut în poezie la 52 de ani e un fel de adolescență încremenită în dans. De aici încolo, probabil, vor apărea alte provocări și încercări literare. De ce Arabescuri? Cred că intenția a fost să adaptez spațiul trăirilor personale la o geometrie a spiritului în care linia melodică a neliniștirii să traverseze motivele obsedant de diverse ale unei existențe măcinate de întrebări și inadvertențe”, ne-a declarat Ioan Caulea.
Prezentăm, în exclusivitate pentru presa suceveană, o poezie din volumul “Arabescuri”.
Hazard
M-am trezit într-o dimineață
despre care n-am mai citit.
nici în simfoniile uitate în sertarul cu medicamente
nu am mai auzit valuri ce izbesc razele
de stânci.
De-atunci mă tot ating să fiu sigur
că doare,
că lumina cu care viața m-a biciuit
nu e un dar,
nici altă conjuncție,
ci e un fier înroșit în lacrimile
care curg ca un izvor subteran
printre pietrele din care am vrut
să-mi construiesc propriul templu.
Mi-am șters deceurile din dicționar
și am lăsat vulturii
să-mi adulmece ochii.
poate așa zborul învață să vadă
dincolo de întâmplare,
dincolo de incertitudinea cu care
mintea se îmbată la fiecare
răsărit de mister.
