Nu voi insista asupra laudelor care nu mai contenesc să cadă ca un voal cu oarece spărturi de ignoranță amestecată cu firava implicare de fațadă, peste evenimentul ce a marcat împlinirea a 122 de ani de la nașterea Maestrului Ion Irimescu.
Și nici nu voi face o trecere școlărească în revistă a principalelor activități de pe ordinea de zi întocmită de autoritățile locale împreună cu Muzeul „Ion Irimescu” ca să alunge amintirea neplăcută a indiferenței totale privind comemorarea celor 121 de ani, prin lipsă, de anul trecut.
Momentul Simpozionului, ce îi are ca invitați pe criticul de artă Pavel Șușară și pe scriitorul Grigore Ilisei, în mod deosebit prima parte a momentului, anume alocuțiunea domnului Șușară, cea la care voi face referire, trezește în contextul ultimelor zile cel puțin câteva întrebări despre rolul instituțiilor de artă, despre modul de comunicare a mesajului artistic în raport cu societatea cât și despre ideile care depășesc zona artei și interferează cu lumea exterioară, neomițându-se izbirea brutală a artisticului de socio-economic și politic la un nivel în care mesajul artistic primește distorsiuni în defavoarea sa.
După ce aduce o clarificare ideii de artist contemporan precum și operelor contemporane – artiștii care trăiesc sau care au trecut dincolo, dar opera lor continuă să fie de actualitate – criticul de artă Pavel Șușară face o paralelă între ceea ce însemna realismul socialist în artă, în perioada comunistă și ceea ce consideră dumnealui că astăzi i-a luat loculul, într-o manieră identică de raportare, anume că arta care vine din cultura așa numită a correctness-ului politic, adică ceea ce rezultă în plan artistic din zona de periferie, ”marginalii” (amintind aici mișcările lgbt, ecologiștii???), s-ar asocia în prezent cu aceeași zonă a unei categorii artistice controlate de sistem, unde există o presiune sau o interzicere de a face ceva.
În mod concret, domnul Pavel Șușară face paralela între exemplele de realism socialist pe de-o parte (sau arta la comandă, care, spune dumnealui, nici nu era reprezentativă în epocă, deși sunt mai multe motive de a considera mai degrabă că artiștii care nu au reacționat după așteptările socialiste nu ar fi avut cum să reziste în mod reprezentativ, pentru simplul motiv că ar fi fost mult mai greu de făcut față opresiunilor sistemului) și arta contemporană de o anumită factură, pe de altă parte. Amintește artiștii care pictau, sculptau, compuneau opere cu subiecte din zona clasei muncitoare (ex: trio-ul socialist „tractoare, fabrici și uzine”, etc.) și arta contemporană care substituie prin ”marginali” (așa cum îi consideră dl. Șușară pe cei care vin din zona correctnessu-ului politic), adică ceea ce numește dumnealui artă contemporană devenită o formă de presiune asupra societății actuale de a îmbrățișa forțat, cum a sugerat criticul, diverse forme ce substituie realitatea. Primează ca exemplu cunoscuta expoziție ce a avut ca exponat banana lipită cu bandă adezivă de un perete (asupra cărei calități dacă poate sau nu poate fi catalogată drept artă, eu nu pot să mă pronunț). Criticul de artă consideră că nu poate fi asociat acest exemplu teoriei formelor fără fond, care în timp să dezvolte fondul necesar, deoarece ar fi vorba despre o subminare a artei, pe principiul confuziei între artă și ”mizerie” așa cum a precizat.
Criticul Pavel Șușară își asumă cele de mai sus chiar într-o manieră autoironică, spunând că deseori atunci când face acest gen de precizări este considerat ca având o atitudine „medievală”, interesant punct de vedere asumat (posibil să fie așa?), menționând necesitatea acestei rațiuni, aceea de a „rezolva” ideea de artă contemporană, evident după percepția domniei sale.
Vorbește despre retragerea unor forme de artă în subteran deoarece acestea ar sluji cauza familiei, a religiei și nu correctness-ul politic, deci ar fi blamate.
De asemenea evidențiază ideea elitistă a artei de concepție, care a impus în trecut necesitatea talentului artistic, contrar prezentului, când raportarea se face la o inversare a valorilor, fiind suficientă doar dorința manifestării artistice, talentul devenind opțional, sau cu alte cuvinte, artă ar face cine vrea.
Periculoase par două aspecte, în primul rând asocierea realismului socialist cu arta de factura corectness-ului politic în condițiile în care vorbim de ideea libertății de manifestare care în primul caz nu exista sau era foarte limitată, iar astăzi nu există practic o impunere forțată sau o limitare în artă, ba dimpotrivă, iar acest lucru face parte din evoluția sociețății și se erijează într-o caracteristică a modernismului în varii forme fără să implice, cel puțin la prima constatare, vreo diminuare sau lipsa existenței valorii în artă, chiar dacă vorbim doar de un anumit segment. Acest aspect, al libertății de exprimare din prezent diferențiază clar cele două forme de artă și le situează pe două abordări total diferite, raportate la perioade diferite. In aceeași ordine de idei, stabilirea (fără drept de a contesta acest lucru) dinainte a lipsei valorii la o anumită categorie artistică, ajunge să fie în fapt cel puțin la fel de periculoasă precum limitarea din trecut a manifestării altor forme de artă decât cele corespunzătoare sistemului.
În al doilea rând, la fel de periculoasă este și susținerea în teorie că la baza manifestării artistice prezente s-ar afla ideologia Woke, adică exact o altfel de impunere a puterii dar pe alte considerente, o revizuire cu alte cuvinte a realismului socialist. Criticul dă exemplul grupărilor ecologiste (care ar fi împotriva emenațiilor de gaze de diferite proveniențe), dar pe care le acuză că ar polua prin diferite moduri de petrecere a timpului liber, excursii cu avioane, etc., sau mai grav, că ar sprijini războiul din Ucraina… care poluează!
Acesta este momentul (cel al exemplului ecologiștilor) în care discuția sare brutal și fără niciun menajament – fie el și din sfera correctness-ului politic, diplomatic sau uman, pleacă din zona artistică și invadează mediul social, ba chiar politic, cu o agresivitate nespecifică unei manifestări dintr-un mediu cultural și într-o instituție ca Muzeul Ion Irimescu, aflat în subordinea Primăriei municipiului, unde o astfel de afirmație trădează un comportament antieuropean cel puțin. Și trece neobservată, în condițiile în care acest amestec este cât se poate de dăunător artei în general și memoriei Maestrului Ion Irimescu în mod particular.
Lipsa vreunei reacții din partea managerului muzeului atrage după sine un lung șir de alte întrebări, care au toate la origine atitudinea de indiferență socio-culturală, inumană de altfel, manifestată față de problema majoră a unui alt stat suveran, vecin, european ca și poziție geografică, aflat în prezent în stare de război, față de care un angajat al statului român, cu atât mai mult într-o funcție de conducere, manifestă o astfel de atitudine aproape defăimătoare, tocmai prin neluare de poziție.
Cu toate că aceste nepotriviri cu vremurile nu pot rămâne indiferente spațiului public, timpul va toarce peliculă fină peste toți și peste toate. Când ceea ce nu mai poate fi spus prin cuvinte capitulează în fața umanului din artă, muzica operelor Maestrului Ion Irimescu rămâne să curgă peste noi, odată cu fiecare comemorare. Depinde de noi cum alegem să sune acestă muzică. Restul redevine tăcere.
