1. Aforismele prezentate în ediţia nr.10 a rubricii aparţin urmǎtorilor autori:
1. La Bruyère; 2.P.Corneille; 3.La Rochefoucauld; 4.Montaigne; 5.La Rochefoucauld; 6.Madame de Staël.
2. Încerci, de la o vârstǎ, sǎ-ţi reaminteşti momentul în care ai dat, pentru prima oarǎ în viaţǎ, peste numele unui scriitor. De cele mai multe ori, aceasta ţi s-a întâmplat deschizând manualele şcolare (nu pentru a prinde muşte şi fǎrǎ a le reînchide imediat).
Dar nici acolo nu au loc cu toţii, dupǎ merit, grupurile de prestigiu (şi, mai puţin la noi, piaţa liberǎ a ideilor) promovându-i pe unii în detrimentul altora, pe criterii numai de ele ştiute şi care nu coincid cu cele pe care subiectivismul nostru ni le dicteazǎ.
Şi, fie cǎ e vorba de manualele alternative în care li s-a fǎcut loc, dupǎ 1989, Andreei ESCA, actualmente ERAM, şi lui Radu COŞARCǍ, fie cǎ e vorba de manualele comuniste din care erau exilaţi CIORAN sau Eugen IONESCU, dreptatea umblǎ cu capul spart şi printre “boierii minţii” (ca sǎ folosesc sintagma fǎcutǎ celebrǎ de scriitorul Sorin Adam MATEI).
Îmi iau libertatea (cu acelaşi drept cu care omul a pǎşit pe Lunǎ), de a-mi îndrepta atenţia asupra a trei mari personalitǎţi care dǎduserǎ bir cu fugiţii în lumea largǎ de dinainte de ’89 şi care i-au oferit ocazia, unui român ce i-a întâlnit în Occident, de a-şi plasa vorba de spirit: “am venit sǎ beau beer cu fugiţii.
Pentru a se vorbi despre Emil CIORAN, cel ce afirma “iubesc România cu o urǎ grea”, în spaţiul literar românesc, s-a dat acceptul prin intermediul colaboraţioniştilor din jurul lui NOICA (şi subliniem, aici, atitudinea lui Andrei PLEŞU, care a preferat sǎ stea “supt trei preşedinţi” în poziţia atribuitǎ altǎdatǎ lui IORGA, care ar fi “supt” trei regi, apropo de cartea acestuia “Supt trei regi”) abia în anul 1983, la apariţia cǎrţii lui Gabriel LIICEANU, “Jurnalul de la Pǎltiniş”. Nu mult dupǎ aceea, în anul 1985, citate sau fragmente din opera marelui moralist de sub Coasta Boacii aveau sǎ aparǎ în Almanahul “Luceafǎrul”, în “Almanahul literar” şi în cartea eseistului Radu ENESCU, “Ab urbe condita”. Culegerea “Eseuri” din opera lui E.M. CIORAN, în traducerea lui Modest MORARIU, a fost o surprizǎ de care cei ce scotoceau dupǎ panseurile sale amare şi, în acelaşi timp, dospind de umor, prin periodicele interbelice ale bibliotecile judeţene, îşi amintesc şi astǎzi cu mirare.
În privinţa lui Eugen IONESCU, e posibil sǎ fi contat faptul cǎ s-a ţinut mai la o parte de mişcarea legionarǎ decât ceilalţi doi şi cǎ era pe jumǎtate francez, mama sa fiind franţuzoaicǎ, Totuşi, deşi o parte din piesele sale de teatru au fost publicate la noi în anul 1970, în douǎ volume, acestea nu au vǎzut luminile rampei, iar revistele literare şi manualele şcolare nu le-au menţionat. Semnatarul acestor rânduri a dat peste câteva citate din IONESCU în cartea “Paradoxul”, publicatǎ de Solomon MARCUS în anul 1984, aflând detalii, în mod conspirativ, pe holul unei sǎli de seminarii, de la asistentul universitar de la catedra de filozofie a universitǎţii din Braşov, Gheorghe ONUŢ, de formaţie sociolog.
Extrem de inteligent şi de informat, dar bǎnuit de unii studenţi cǎ ar avea relaţii oculte cu Secu (poate şi pentru cǎ se oferise sǎ rǎspundǎ la orice întrebare scrisǎ pe bileţele lǎsate, în pauze, pe catedrǎ – iar bileţelele le lua cu el la plecare, putând depista, ulterior, cui aparţin, prin compararea cu lucrǎrile noastre scrise), acesta a stat, dupǎ anul 1989, la originea “scandalului telefoanelor”, prin care se încerca manipularea alegǎtorilor cǎtre “consensul” lui Ion ILIESCU (Sǎ ne amintim, totuşi, cǎ IONESCU a fost solidar cu manifestanţii din Piaţa Universitǎţii, afirmându-şi, cu prestigiul de membru al Academiei Franceze, calitatea de “academician golan”).
Cum a fost posibil, însǎ, ca peste cel de-al treilea autor, deşi fost legionar (“…revoluţia legionarǎ are drept ţintǎ supremǎ mântuirea neamului…, cum a spus Cǎpitanul”, scria el), Mircea ELIADE, sǎ nu se aştearnǎ uitarea manualelor de liceu, aceasta e întrebarea pe care mi-o pun, dar numai cu gândul de a argumenta în ce fel istoricul religiilor a fost, “colaboraţionist al comunismului”(Norman MANEA), un intelectual lipsit de caracter – ceea ce, în cloaca valahǎ, a fost un aspect de naturǎ a-l
fi fǎcut cu totul frecventabil.
“La Roma s-a decis o mare parte a destinului dumneavoastrǎ…”, îi spunea Claude-Henri ROCQUET lui ELIADE în cartea de interviuri “Încercarea labirintului”.
Iar acesta a confirmat cǎ acolo a descoperit, într-adevǎr, într-o prefaţǎ, omagiul de recunoştinţǎ al celebrului Surendranath DASGUPTA cǎtre protectorul sǎu, un maharadjah din Kassimbazar: “Acest om m-a ajutat sǎ lucrez cinci ani la universitatea din Cambridge. Este un adevǎrat Mecena. Apǎrǎ şi încurajeazǎ cercetarea ştiinţificǎ şi filosoficǎ; generozitatea sa este renumitǎ în Bengal…”.
“Atunci am avut o intuiţie”, spunea Eliade. “Am scris douǎ scrisori – una profesorului DASGUPTA, la universitatea din Calcutta, cealaltǎ la Kassimbazar, pentru maharadjah – spunând: <<În acest moment îmi pregǎtesc teza de licenţǎ, o voi susţine în octombrie, şi vreau sǎ studiez filosofia indianǎ şi mai ales yoga…”. I s-a rǎspuns cǎ i se acordǎ o bursǎ pe cinci ani şi nu doar pe doi, cum ceruse.
Lipsit, aşadar, de orgoliul şi de independenţa ce sunt fundamente ale caracterului, ELIADE ia calea carierismului, solicitând articole favorabile despre cǎrţile sale, intrând în polemici cu detractorii, cultivând simpatii şi evitând adversitǎţi. Parvine.
Îi descoperim adevǎrata faţǎ şi în “Jurnalul” lui Mihail SEBASTIAN, nereuşind sǎ facǎ faţǎ “rinocerizǎrii” şi debitând, totdeauna în acord cu puternicii zilei, enormitǎţi de genul “toţi marii creatori sunt de dreapta”, spunând despre TITULESCU cǎ “ar trebui executat. Pus în faţa unui pluton de mitraliere. Ciuruit de gloanţe. Spânzurat de limbǎ”.
Iar despre ţara în care nu inteligenţele lipsesc, ci caracterele “forte”, susţinea cǎ:
“Prefer o Românie micǎ, cu provinciile pierdute, dar cu burghezia şi elita ei salvate, decât o Românie mare proletarǎ”.
Pe care, pânǎ la urmǎ, a preferat-o de la distanţǎ.
CIORAN, IONESCU, ELIADE – trei feluri de a iubi România: cu urǎ, ca “academician golan”, cu oportunism. Şi trei moduri de a fi receptat, necristalizate încǎ
în conştiinţe.
3. Dintr-o antologie a vorbelor de duh, alcǎtuitǎ de irlandezul Des MacHale, vǎ propunem câteva citate hazlii de calitate, despre afaceri şi bani:
În tinereţe credeam cǎ banii sunt lucrul cel mai important. Acum, la bǎtrâneţe, sunt convins. (Oscar WILDE)
N-am anunţat poliţia cǎ mi-a dispǎrut cartea de credit, fiindcǎ indiferent cine a furat-o
cheltuieşte mai puţin decât nevastǎ-mea. (Ilie NǍSTASE)
Nu rǎspunde niciodatǎ la o scrisoare înainte sǎ primeşti o a doua pe aceeaşi temǎ şi de la aceeaşi persoanǎ. (Michael O’HAGAN)
Existǎ trei metode simple de a pierde bani. Cursele sunt cea mai rapidǎ, femeile cea mai plǎcutǎ, iar agricultura cea mai sigurǎ.(lordul AMHERST)
Nu-i spuneţi maicǎ-mii cǎ lucrez într-o agenţie de publicitate. Ea crede cǎ de fapt cânt la pian într-un bordel.(Jacques SEGUELA)
Fericirea înseamnǎ sǎ primeşti o facturǎ pe care ai achitat-o deja şi sǎ poţi rǎspunde printr-o scrisoare extrem de neplǎcutǎ, (Peter NERO)
Evitarea impozitelor este singura ambiţie intelectualǎ în urma cǎreia te mai simţi rǎsplǎtit. (J.M.KEYNES)
Todirel CǍLUGǍRIŢA
Ziarul de pe Net
