Cubul lui Nichita

Noaptea asta înghețată,

Fără lună, dar cu zbucium,

Taie ascuțimea firii

Și trezește-n oameni furii.

–

Pacea minții, fără scuze,

Se pitește și tot fuge,

Și-a găsit culcuș afară,

Fără teama de iluzii.

–

Brațele s-au tras deoparte,

Inima pulsează-n noduri,

Lacrima e prea în ochii-i,

Prea-i condeiul doar cu hopuri.

–

Nici prea multul nu-i prea mare,

Nici puținul nu-i deloc,

Timpul cască să ne-nghită

Gânduri, vorbe, la un loc.

–

Liniștea e-un cub ciobit,

Scris cu laturile-ntoarse,

Cum s-o îndrept când nu mai am

Fix la fel de multe oase?

–

Cu ce ascuțiș de vară aș putea să o înduplec?

Firul bobului de grâu secerat pe loc, îl scutur.

Nicio seceră pe muchii – tot tăișul dintr-odată,

N-ar putea să-ndrepte cubul, nici n-ar vrea ca să o facă…

–

CRISTINA BĂRĂSCU