Reporter- Iată-ne, în sfârşit, de vorbă cu jucătorul nostru sucevean, Dorin Goian, unul dintre cei patru fraţi Goian. Şi se pare că, din punct de vedere al performanţei, sunteţi primul!
Dorin Goian- A ajutat Dumnezeu şi am reuşit să fiu, cu fotbalul, la nivel înalt. A fost, este şi va rămâne – fotbalul – viaţa mea, pentru că asta am încercat să fac de când eram mic.
Rep.-Când eraţi mic, fraţii dumneavoastră jucau fotbal?
D.G.- Da, Liviu m-a inspirat, pentru că el juca, atunci, în frumoasa generaţie a Sucevei, cu Relu Buliga, Caşuba, Gafencu, Alexa, nişte fotbalişti extraordinari pe care i-a avut Suceava. Şi, mergând de la 5 ani pe stadion, cu tatăl meu de mână, era imposibil să nu-mi placă!
Rep.- Aţi început fotbalul unde? Aici, la Suceava?
D.G.- Am început aici, la Suceava: tata, chiar dacă muncea multe ore pe şantier, mă vedea, zilnic, că dau în minge… Într-o zi, a venit acasă pe la amiază şi mi-a spus: „Măi băiete, pe la ora 3 trebuie să mergem la stadion, sub tabelă, că te-am înscris la fotbal, la Constantin Băltăţeanu!”.
Rep.- Câţi ani aveaţi atunci?
D.G.-7 ani. Acesta a fost începutul. După aceea l-am avut antrenor pe dl. profesor Constantin. Pe urmă, la 17 ani, am debutat la seniori, la Foresta, în Divizia B. Apoi, Foresta m-a împrumutat timp de 8 luni de zile la echipa de Divizia B, Gloria Buzău. M-a ajutat foarte mult această perioadă, pentru că, spre deosebire de Foresta, la Buzău am jucat meci de meci.
Rep.- Acolo l-aţi avut ca antrenor pe Marian Bucurescu?
D.G.- Da, antrenor care m-a ajutat foarte mult în acea perioadă.
Rep.- La Foresta aţi jucat sub conducerea lui Marin Barbu.
D.G.- Când am revenit de la Buzău, Foresta promovase în Divizia A. Am făcut perioada de pregătire de vară cu Marin Barbu, m-am pregătit bine. Marea surpriză a fost că, în prima etapă din Divizia A jucată acasă cu Gloria Bistriţa, am fost titular. Stadionul neîncăpător, nu-mi găsesc cuvinte, atmosfera de pe stadion de atunci, practic te împingea înainte.
Rep.- Atmosfera de pe stadionul din Suceava de atunci seamănă cu atmosfera stadioanelor din Italia?
D.G.- Da, pentru că toţi strigau, toți cântau şi ţin mine că, înainte cu o oră şi jumătate de începerea partidei, am ieşit de la cabine să vedem starea terenului, iar stadionul era aproape plin. Până la începerea jocului nu mai găseai un loc liber, te uitai de jur-împrejur şi totul era o mare de oameni. Era sărbătoare, era sâmbătă şi Foresta juca prima etapă în Divizia A. O atmosferă de nedescris, momente greu de uitat.
Rep.- Nu ştim dacă, cu adevărat, fotbalul este un fenomen, însă, la Suceava, chiar a fost un fenomen: fenomenul Foresta!
D.G.- Oamenii erau dornici să privească fotbal de calitate, spectacol şi să vadă pe stadionul din Areni, echipele cunoscute ale fotbalului românesc.
Rep.-A fost un început bun de campionat, dar să nu uităm ruşinea pricinuită de înfrângerea din deplasare în faţa echipei Naţional Bucureşti, cu scorul de 5 – 0. Meciul a fost jucat în nocturnă…
D.G.- … Aşa este! Nici acel meci nu-l pot uita. Eram mulţi jucători tineri, nu eram obişnuiţi cu nocturna. După debutul în prima ligă, era şi emoţia debutului într-un meci jucat în nocturnă.
Rep.- Ţin minte că striga Marin Barbu la Semeghin să nu se mai uite în sus la instalaţia de nocturnă!
D.G.- Aşa este, dacă te uitai în sus, aveai o mare problemă: timp de câteva secunde nu mai vedeai nimic pe teren!
Rep.- Să trecem la meciul celebru pe care Foresta l-a câştigat cu scorul de 5-4 în compania echipei Dinamo, pe stadionul din Bulevardul Ştefan cel Mare. Aţi jucat în acel meci?
D.G.- Nu, atunci am fost rezervă. A fost o nebunie de meci. O astfel de partidă o trăieşti o singură dată în carieră.
Rep.- Mulţi cârcotaşi au spus că a fost blat. Acum, după atâţia ani, îmi puteţi confirma? Da sau nu?
D.G.- Ce fel de blat să faci cu Dinamo în Ștefan cel Mare!? Prea multe scenarii şi prea puţină ştiinţă despre acest sport. După ce am fost conduşi cu 4 – 0, am reuşit să dăm şi noi un gol. Pe bancă, vorbeam între noi că e bine şi că am fi fost mulţumiţi să se termine aşa, să nu luăm mai multe goluri.
Rep.- Dar la 4 – 4 aţi crezut că o să câştigaţi?
D.G.- Sincer, atunci, la 4 – 4, se putea întâmpla orice. Ca la pronosport: 1, X, 2. Am avut şi noroc, pentru că, în a doua repriză, toate ocaziile le-am fructificat!
Rep.- Aşa cum, practic, şi meritaţi, pentru că au fost o sumedenie de meciuri pe care nu le-aţi câştigat, cu toate că aţi avut foarte multe ocazii. De exemplu, partidele din deplasare jucate în compania echipelor din Mediaş cu Gaz Metan, cu F.C. Argeş sau la Craiova, cu Universitatea.
D.G.- La Craiova am avut vreo 3 – 4 ocazii clare, vreo două le-a ratat Baicu, alte două Marius Păcurari. Şi, din păcate, atunci am pierdut cu scorul de 1 – 0. Probabil că de asta fotbalul este atât de frumos, spectaculos şi imprevizibil.
Rep.- Ne-am amintit de Baicu, Dumnezeu să-l odihnească! Un mare jucător şi un foarte bun camarad… Să nu uităm că Baicu a fost golgheter-ul Diviziei B şi a avut o mare contribuţie la promovarea Forestei în Divizia A.
D.G.- Mihai Baicu a fost, fără doar şi poate, un fotbalist cu reale calităţi. Un adevărat vârf de atac. Şi-acum o spun, după mulţi ani, că, dacă ar fi luat fotbalul mai în serios, cu siguranţă ar fi ajuns la una dintre echipele mari de Seria A ale campionatului italian. Numai că Baicu a jucat fotbalul doar din plăcere, fără să-l ia cu adevărat în serios. A făcut multe pentru Foresta. La un meci, îmi amintesc, a stat şi în poartă, pentru că portarul nostru fusese eliminat, iar noi am câştigat atunci, cu el apărând buturile Forestei. Dumnezeu să-l odihnească, acolo unde este!
Rep.- După visul frumos de la Foresta, a urmat Piatra Neamţ.
D.G.- După cum ştiţi, la Foresta începuseră problemele, iar Marin Barbu fusese instalat acolo ca antrenor principal la echipa Ceahlăul. La scurt timp, am fost sunat de domnul Gheorghe Ştefan, ne-am întâlnit, am discutat şi chiar atunci ne-am şi înţeles, aşa că am semnat cu Ceahlăul, unde am rămas două sezoane. A urmat F.C.M. Bacău, unde am stat un sezon şi jumătate. A fost o perioadă bună din cariera mea de tânăr fotbalist. Am fost şi căpitanul echipei şi, ca o consecinţă a prestaţiei bune pe care am avut-o la Bacău, a fost transferul la Steaua Bucureşti.
Rep.- Aţi ajuns la Steaua! Aţi avut emoţia aceea care te face să-ţi tremure piciorul pe minge?
D.G.- Cu siguranţă, da, fără doar şi poate!
Rep.- Mulţumesc pentru sinceritate!
D.G.- Când intri în vestiarul Stelei şi vezi atâţia jucători mari îţi e şi ruşine să deschizi gura şi simţi că trebuie să stai în banca ta. Am avut şi norocul să îi am acolo pe Baciu, pe Lovin, pe Ciocoiu.
Rep.- Foştii colegi de la F.C.M. Bacău!
D.G.- Ciocoiu era mai în vârstă şi era un fel de lider al vestiarului. M-a luat sub aripa sa, m-a învăţat multe lucruri: pretenţiile care se cereau la un astfel de nivel, modul în care trebuia să mă comport în vestiar şi la antrenament… A fost un mare ajutor pentru mine. Este omul care a contat foarte mult în dispariţia emoţiilor despre care vorbeam la venirea mea la Clubul Steaua. Totuşi, trebuie să recunosc că primele două luni la Steaua au fost foarte grele pentru mine – parcă era o altă lume. Intrasem în fotbalul mare! Alţi fotbalişti, un alt tip de presiune, dar, în timp, te obişnuieşti.
Rep,.- Eu cred că şansa dumneavoastră la Steaua s-a numit Protasov, fostul mare jucător al echipei U.R.S.S. din anii ´80. Personal, m-a mirat cum de a avut curajul să îl mute de pe post pe Mirel Rădoi, finul lui Gigi Becali, şi să vă bage, în locul lui, pe dumneavoastră…
D.G.- Practic, a fost un concurs de împrejurări. Jucam primul tur în deplasare cu Valerenga. Ghionea era accidentat şi am jucat fundaş central – eu cu Mirel Rădoi. Am jucat foarte bine acel meci, am şi marcat, iar atunci antrenorul s-a gândit cum să nu mă scoată din echipă. Se punea problema, presa sportivă se întreba, ce va face Protasov etapa viitoare? Dacă o să mă lase sau nu pe bancă, pentru că Ghionea se refăcuse şi era apt de joc. Antrenorul l-a împins pe Mirel Rădoi în linia de mijloc, în faţa apărării, iar, de atunci, multe meciuri am făcut cuplu cu Ghionea.
Rep.- Câteodată vă mai certaţi pe teren!
D.G.- Am rămas prieten cu Sorin Ghionea. Şi acum ne sunăm, ţinem legătura, am învăţat foarte multe de la el şi îl port în suflet ca pe un prieten adevărat.
Rep.- Este adevărat că în vestiarul Stelei, Becali crea o presiune suplimentară legată mai puţin de fotbal şi mai mult de viaţa voastră personală?
D.G.- Prezenţa lui Gigi Becali în vestiar te făcea să îţi dai seama cât de important este meciul ce stă să înceapă şi pe care trebuie neapărat să îl câştigi.
Rep.- Vă motiva?
D.G.- Da, ne motiva! Câteodată, mai venea să ne spună că măreşte prima de joc pentru victorie.
Rep.- Asta da, motivare!
D.G.- În patru ani şi jumătate nu au fost numai momente bune la Steaua, au fost şi perioade dificile, în care jocul nu ieşea şi trebuia să vină cineva din afara vestiarului, cineva important, patronul echipei, care să ne scoată din pasa proastă prin care treceam. Câteodată ne lua la certat pe fiecare în parte. Dar asta nu dura mult, după care începea caterinca, aşa cum îl ştiţi pe Gigi Becali.
Rep.- După Steaua, a urmat Palermo.
D.G.- Am jucat la Palermo 2 ani de zile.
Rep.- Acolo nu prea v-au ieşit treburile.
D.G.- Ba da, însă şi acolo a fost grea perioada de început, de acomodare. Era vorba de unul dintre cele mai grele campionate de fotbal din lume, Campionatul Italian. O mare parte dintre cei mai buni jucători ai lumii erau aici, la fel şi antrenori, tehnicieni şi impresari. Un altfel de fotbal, diferit de cel din România. Am prins doi ani consecutivi de Europa League, iar pentru echipa din Palermo, aceasta a fost o mare performanţă. Din păcate, am avut şi două accidentări grave, cu ruptură de mușchi, care m-au ţinut departe de terenul de fotbal mai multe luni de zile.
Rep.- Vreau să ne amintim de meciul Naţionalei României cu echipa Olandei, acasă, la Constanţa, meci câştigat cu golul de marcat de dumneavoastră, scor final 1 – 0. A fost cel mai important gol al carierei dumneavoastră de până acum? Pentru că acest gol, practic, a calificat echipa României la Campionatul european de fotbal…
D.G.- A fost o vreme când marcam destul de des şi la echipa de club, dar şi la Naţională, însă această reuşită, desigur, a fost golul vieţii mele, cu atât mai mult că a fost înscris pentru echipa naţională.
Rep.- A urmat Glasgow Rangers. Joc britanic de mare angajament, cu pase în adâncime, însă mai puţin spectaculoase.
D.G.- Eu cred că jocul britanic este mai spectaculos decât cel latin, pentru că se verticalizează foarte mult. Dacă în Italia se joacă pe spaţii mici, echipele sunt „scurte”, fotbal care nu lasă spaţii foarte mari de desfăşurare pentru jucători, în schimb, în Scoţia, forţa este foarte importantă. Poate nu au calitatea tehnică şi individuală a jucătorilor de Serie A, dar vorbim de un angajament enorm, rezistenţă la efort susţinut şi dueluri dure în fazele de 1 – 1. Când am auzit de oferta de la Rangers nu am stat pe gânduri. Este un club cu o mare, mare istorie.
Rep.- Acolo se joacă fotbal de peste un secol.
D.G.- Aşa este! Începusem foarte bine campionatul, după vreo 15 etape eram la 10 puncte distanţă de Celtic Glasgow. În primele 10 etape, obţinusem 10 victorii, fără să primim vreun gol. Practic, împreună cu coechipierii mei, am scris o importantă pagină din istoria clubului. Toate începuseră perfect!
Rep.- A început criza?
D.G.- Nu! În Scoţia, criza nu se simte la fel ca aici. Ce înseamnă criză, atunci când ai în tribune, la fiecare meci, peste 50.000 de spectatori care te încurajează din primul şi până în ultimul minut de joc!? Am trăit, acolo, o experienţă incredibilă. După câte am înţeles eu, clubul a avut probleme mari cu fiscul. O poveste care venea din timp, cu mulţi ani în urmă, referitor la contracte care nu au fost tocmai în regulă, ceva legat de operaţiuni financiare ale clubului, iar acolo nu contează cum te numeşti, toţi sunt egali în faţa legii, indiferent cine eşti. Aşa este legea, aşa că am fost trimişi în Liga a 4-a.
Rep.- Iar contractele s-au diminuat pe măsură…
D.G.- A venit cineva din administraţie şi ne-a întrebat dacă vrem să renunţăm la trei sferturi din salarii pe un termen de 3 luni de zile.
Rep.- Aţi fost de acord?
D.G.- Da, am fost toţi de acord.
Rep.- Serios!?
D.G.- Da, acolo este altceva, este o altă educaţie, şi, pe lângă bani, există şi iubirea pentru culorile clubului. După trei luni de zile, aşa cum ne-am înţeles, salariile au revenit la 100%. Nu conta că suntem în Liga a 4-a. Contractul este contract! Eu puteam să rămân şi acum acolo, pe banii pe care am semnat. M-am gândit multă vreme dacă rămân sau renunţ. Am hotărât, pentru mine, că ar fi mai bine să joc la un alt nivel, cât timp încă mă mai ţin picioarele. Acesta a fost marele meu ghinion. Totuşi, nu voiam să pierd legătura cu echipa naţională şi am hotărât să îmi caut o altă echipă. Clubul de seria a II-a, Spezzia Italia, m-a dorit foarte mult, aşa că s-au înţeles cu Rangers şi m-au împrumutat, pentru un an, acolo. Un oraş frumos, pe malul mării, în Toscana, undeva între Pissa şi Genova. Familia mea a fost foarte încântată, pentru că ei ştiu că sunt un fan al fotbalului italian şi al Italiei, în general. Acolo am jucat sezonul trecut. Aşa cum era şi normal, a trebuit să mă întorc la Rangers, pentru că mai am un an de contract cu ei, însă, acum, strategia clubului s-a schimbat, promovează jucători tineri, ei au reuşit să ajungă în Liga a 3-a şi, cum este normal, încearcă să scape de contractele mari. Aşa că, mai toţi jucătorii cu bani mulţi şi-au reziliat contractul pe cale amiabilă, ultimul dintre aceştia fiind eu.
Rep.- Şi acum?
D.G.- Telefonul sună! Am primit, deja, câteva oferte, am avut câteva discuţii, însă nu vreau să mă grăbesc, pentru că perioada de transferuri se încheie spre finalul lunii august.
Rep.- Ţările arabe? Te-a sunat şi Olăroiu?
D.G.- N-aş spune nu! Însă nu am discutat, încă, cu Oli. Dacă are nevoie de mine, ştie unde mă găseşte.
Rep.- Poate, Steaua?
D.G.- Poate şi Steaua! Am, deja, trei oferte, dar timpul nu e trecut şi mai aştept.
Rep.- Vă propuneţi să vă încheiaţi cariera sportivă la un club de fotbal din Suceava sau, măcar, să reveniţi ca antrenor acasă?
D.G.- De ce nu? Totul e posibil! Mi-ar plăcea!
A consemnat,
Gabriel GHINCEA
Material preluat din săptămânalul Cronica Suceveană.
