Povestiri(III): Beldie Ciurdarul, de Mihai LEONTE

ZIUA CIURDARILOR

de Mihai LEONTE

Când au plecat de la stâna lor, soarele începuse să-şi trimită primele raze printre norii nu prea mulţi din coama dealurilor ce străjuiau păşunea lor. Ajunşi în oraş moş Lică îi aştepta, căci el ieşise din tură la 6 dimineaţa. I-a salutat destul de afectuos mai ales pe Beldie, întrebându-l pe Grapă cum s-a înţeles cu ucenicul său? Grapă a răspuns dând din cap afirmativ, semn că era bine! S-au despărţit repede de moş Lică, fiindcă vitele nu puteau aştepta până îşi spun ciurdarii poveşti. Moş Lică i-a adus lui Beldie un fel de nuia care semăna cu numele său, destul de lungă şi subţire! Acesta era semnul că devenise ciurdar!  Chiar dacă vitele sunt necuvântătoare, atunci când se reîntâlneau fiecare îşi salutau vechile cunoştinţe cu răgete prelungi. Astfel că se realiza un fel de concert de ciurdă, ceea ce era semn bun pentru ciurdari. Acest concert mai însemna că vitele se vor uni în mici grupuri ceea ce le va uşura munca ciurdarilor, după cum avea să-i explice mai târziu Grapă lui Beldie. Ciurda se aduna încet şi sigur. Oamenii îşi scoteau cornutele în stradă şi ele se încadrau în noua lor organizare. Cu cât se apropiau mai mult de păşune se înmulţeau şi se pornea un fel de întrecere care să ajungă mai repede la iarba grasă şi gustoasă. Se întâmpla ca nu toate vitele să fie dornice de ajuns în câmp, şi se mai abăteau pe la diverse insule de verdeaţă de pe marginea străzilor. Aici intervenea rolul ciurdarului ucenic, care trebuia să fie atent la aceste atacuri. Păşunea se întindea pe două dealuri iar prin vale trecea un mic pârâu pe marginea căruia parcă era desenat drumul naţional. Pe dealul sudic era o cale ferată îngustă, pe se care aduceau buştenii din inima munţilor pentru noul combinat forestier. Astfel că în unele privinţe ciurdarii aveau în permanenţă un spectacol asigurat pe lângă aventurile ciurdei. Linişte nu era niciodată în ciurdă, fiindcă vacile care aveau viţei acasă la cel mai mic prilej plecau spre odraslele lor din grajdul de acasă.  Mai existau şi tinerele juninci rebele, care nu se mulţumeau să stea liniştite în ciurdă, ci căutau lanurile din apropiere, fie cu lucernă sau trifoi, care erau mult mai gustoase decât iarba călcată de copite. Astfel că rolul ucenicului ciurdar era destul de greu de acoperit. Dar cum Beldie avea picioarele desculţe, reuşea să acopere terenul de luptă. Nuieluşa dăruita de moş Lică, era un fel de armă secretă a lui Beldie, căci multe dintre animale nu făcuseră cunoştinţă cu ea până atunci. Grapă avea un fel de botă de corn cam de vreun metru jumătate de lungă, cu o măciucă în capăt, ceea ce parcă era un mic buzdugan, dar băţul cu măciucă părea minuscul pe lângă înălţimea lui. Undeva în vale era adăpătoarea ciurdei, un sistem de jgheaburi în care apa curgea dintr-unul în altul, astfel încât oricâte vite ar fi venit deodată puteau să-şi potolească setea în linişte. Grapă avea grijă ca de mai multe ori pe zi vitele să treacă prin apropierea adăpătorilor. Era un fel de secret profesional, care însă îndeplinea şi necesitatea animalelor. Ziua s-a terminat fără evenimente deosebite. Seara Grapă i-a povestit lui Beldie cum a strâns el bani pentru viitorul său, şi a scos din chimirul lat de piele mai multe carnete de CEC. Grapă nu ştia multă carte, dar cifrele din CEC-uri le ştia socoti. Astfel Beldie a aflat că Grapă are bani buni şi mulţi la CEC. Grapă îi spunea lui Beldie, că şi el va putea strânge bani dacă va lucra tot timpul cu el aici la ciurdă! Sâmbătă seara Beldie a primit cei 30 lei care i se cuveneau pentru zilele lucrate.

Se apropiau zilele iarmarocului  de Sfântul Ilie, şi Beldie aştepta această zi cu nerăbdare, mai ales că Grapă şi moş Lică i-au promis să-l dea în bărci şi chiar în iujul cel mare! Ciurda nu aştepta, ea îşi lua zilnic tributul de alergături şi întâmplări care mai de care mai deosebite, uneori chiar năstruşnice!

Ziarul de pe Net