Pentru cei ce îmblânzesc suflete
–
Când nu vii nu mi se face decât dor,
Când nu ești nu mi se face decât frică
De mine, de ce-aș putea să fiu în lipsă…
–
Se tulbură privirea cel mai des
Cu tot cu sclipirea din colț,
Dar tu îmblânzitor de vulturi,
Îmi redai mie albastrul covârșitor de mare.
–
Se tulbură mâinile uneori,
Simt în vene tremurul păcatului de a atinge suflete,
Dar tu linștea oaselor albe, curate o dai înapoi.
–
Se tulbură trupul mai rar și intră în pâmânt de rușine
A florilor albe încercuite de spini,
Dar tu îl asculți cu blândețe în brațe, îl cunoști doar.
–
S-a tulburat un suflet rătăcit din stea căzătoare,
Cu grijă venit să calce pe ochi și lumini,
Dar tu potolit, cu privirile-adânci
În zorii de-apus te apleci, să-l reînvii.
–
Îmblânzitorul se ascunde din când în când,
De frică să nu-i fie frică
De mine, de ochi, de mâini, de trup și de minte.
S-așază apoi cuminte în gând,
–
Să nu mai pleci, să nu uiți să revii…
