Celor care iubesc
Când iubești de la tine până la mine, uiți tot,
Te ții de ploaie – piloni grei cu rădăcini tari în măduva adâncului.
Când îți cern ploi de cuvinte nescrise din ochii închiși
Tu nu mai vezi nimic.
Te văd doar ei pe tine, dezgolit de pământ, suflet alb-albastru.
Lipsa cuvintelor e poartă spre neînțeles,
Necercetat, nelipsit din întreg.
Tu pe care parte din necuprins te afli?
Pe cea din care izvorăsc nespusele tăceri,
Pe cea care arde cu tărie toată ființa
Sau pe nicio parte din cele văzute,
Pe singura de unde poți să fii
Așa cum vreau eu să te văd.
Cuvintele cad flori de magnolii peste inima mea.
Frumoase versuri, izvorate din sufletul sensibil al poetei ! Se pare ca primavara ne conduce, fara sa ne putem impotrivi, spre tema iubirii ! Cred ca, din cele trei posibilitati din finalul poeziei, ultima este cea mai tentanta !