Poveştile pǎsǎrilor mele fǎrǎ colivie (17)
Dǎnuţ APETRI
Povestea învârtelilor (complexe)
Urechile mele, cu dopuri de cearǎ în ele, seamǎnǎ cu douǎ sticle puse cap la cap, care au un filet cu douǎ începuturi, un fel de coloanǎ a dezinfinitului. Urechi care (culmea!) nu aud.
N-am auzit-o pe vecina mea cum aşeza, statornic, fânul în pod. Nu l-am auzit nici pe bǎrbatul ei spunând ceva, fiind acesta plecat sau prea-plecat. N-am auzit pe cineva sǎ-mi dea bineţe din toatǎ inima, decât la vreme de secetǎ.
Mama, zburdalnicǎ, mi-a dǎruit, în pǎr, douǎ învârtecuşuri. Pǎrerea mea de rǎu e cǎ, la vreme încǎ tânǎrǎ, nu mai am niciunul.
Am pǎţit-o la fel ca şi cu prietenii, pe care ţi-i alegi, ţi-i creşti, încerci sǎ-i dai dupǎ tine sau sǎ te dai tu dupǎ ei. Şi ei pleacǎ, aşa, deodatǎ, lǎsându-te, la miezul dintre ani, cu palma goalǎ. Abia atunci îţi mai rǎmân doar luna (dacǎ, eventual, în seara aceea specialǎ, se uitǎ la tine) şi un copil de trei ani care te învaţǎ sǎ valsezi în timp de furtunǎ pe Dunǎre.
Şi asta doar ca sǎ scapi de senzaţia de alt copil mic, poate mai vârstnic la aceiaşi ani, crescut în ploaie.
Ziarul de pe Net
