Poveştile pǎsǎrilor mele fǎrǎ colivie (22)
Dǎnuţ APETRI
O poveste la a doi
Mici. Nu, nu micii aceia la care vǎ gândiţi voi, toţi. Altfel de mici. Un EL şi o EA, sau invers.
Vǎzându-i crescând, cu o teamǎ aproape nefireascǎ de a-i atinge, în acelaşi timp cu senzaţia de Dumnezeu aproape de tine, de tâmpla ta … De amândouǎ tâmplele tale.
Dupǎ douǎ zile (oare ?), mari-mititei, alergând cot la cot, genunchi zdrelit lângǎ altul …
Alte zile, probabil tot douǎ … Ei doi, liceeni, gemeni (ah, am uitat sǎ vǎ spun cǎ sunt gemeni ?), fiecare cu problemele lui. Ea, cu ale ei: drept, matematicǎ şi poate un pic de filozofie. El, cu ale lui: iubita-i e deja a altuia, coşurile care devin prea multe, fumul gros de ţigarǎ, nepǎsarea de toţi şi de toate şi, la sfârşit, senzaţia de al doilea pe lume.
Ziua şi noaptea lor e, totodatǎ, firesc şi nefiresc în acelaşi timp. E albul perfect şi negrul acela frumos, cârlionţat, pe care cred cǎ şi le-ar dori toatǎ lumea.
Ziarul de pe Net
