Preşul uzat

Biata coana Maria!

O puteai vedea zilnic, la cotitura drumului ce dă spre piaţa mare. Era omul, care, pentru ceva mărunţiş, ţinea loc oricui dorea. Stătea la rând pentru alţii, la carne,  brânză, ouă şi la alte produse, pe care nu puteai să ţi le procuri fără a sta ore în şir, la o coadă ce părea fără sfârşit.

Pentru cei ce stăteau pe lângă ea, era o adevărată plăcere, deoarece timpul trecea mai repede în compania acestei femei minione, ageră şi plăcută la vorbă, dar din nefericire, lovită timpuriu de o boală, care i-a adus orbire. Nu era bogată şi lipsurile o împingeau să traverseze aproape zilnic oraşul, cu paşi sprinteni, călăuzită de bastonul alb, care îi făcea loc printre acei trecători grăbiţi, mult prea grăbiţi uneori.

Îmi plăcea să fiu în preajma ei. Era cel mai bun crainic de fotbal după Ţopescu, pe care l-am auzit vreodată. Avea un comentariu plin de sevă, ştia echipele şi jucătorii pe de rost. Era de-ajuns o aluzie despre o anumită vedetă din fotbal şi bătrânica dădea drumul comentariului care ne lăsa uimiţi  aproape cu gurile căscate..

– Ehe maică! N-o să aibă românii jucător ca Dobrin. Adevărat vrăjitor al balonului rotund.

 A reprezentat România de 48 de ori. Ultimul meci pentru echipa naţională a fost cu RDG in aprilie 1980. Deşi s-a calificat la Campionatul Mondial de fotbal din Mexic, din 1970, unde nu a jucat deloc, că i s-o pus pata antrenorului Angelo Niculescu.
Pentru asta n-o să-l iert niciodată. Pentru ambiţia lui a suferit toată ţara. Ştiţi ce i-o zis Dobrin lui Niculescu?

– Bă,  ce ai tu în cap, eu am în picior! I-o închis gura, iote aşa.

Când oamenii dădeau năvală s-o descoase, curioşi, că de unde ştie atâtea despre fotbal dacă este oarbă, răspundea cu siguranţă şi cu demnitate în glas:

– Ei, vede Dumnezeu şi pentru mine!

Şi vorbele sprinţare, săreau jucăuşe depăşind orice barieră. Toţi eram în admiraţie cu zâmbetul plimbat de la un chip la altul. Ne despărţeam greu de ea şi aşteptam cu nerăbdare o altă ocazie, altă poveste din mirifica lume a fotbalului.

O adevărată enciclopedie, bătrânica.

O priveam cum pleca, cu o mâna pe băţul alb şi cu cealaltă strânsă în jurul câtorva bănuţi pentru  o pâine. La colţul străzii dispărea discret, la braţ cu seara tainică.

Are aproape 60 de ani. Cum mai trece timpul.

Adoarme tot mai des pe bucăţica de preş, din fata uşii. Aici simte răcoarea şi  foşnetul frunzelor îi ţin companie până târziu şi aşa mai uită de singurătate. Gândurile, uneori chinuitoare, o ţin trează până aproape de inima nopţii şi dialogul pare s-o epuizeze într-un sfârşit, când se răzvrătesc în inima-i mii de sentimente. Întrebări şi iar întrebări care nu-şi găsesc răspunsurile, dansează pe firul gândurilor intr-o durere tot mai asiduă şi de necontrolat, pe care poate nu le cheamă din adâncimi de gând, dar care se împletesc în albul pur şi încearcă să zădărnicească lumina din suflet.

Visează ades, că se deschide uşa şi un înger în alb şi strălucitor veşmânt, o invită cu gesturi largi să intre. Se ridică încet şi dă să păşească pragul, dar vai…. picioarele i se împleticesc în preşul uzat…şi cade.
Uşa se închide cu zgomot sec şi rămâne tremurând în întunericul nopţii, cu obrajii încadraţi de râuri de lacrimi, pe care le gustă cu obidă, bolmojind vorbe mestecate printre dinţi.
Atâta vreme s-a scurs şi nici o schimbare. Vede mereu acelaşi preş, aceeaşi uşă, acelaşi înger……
Deodată, o sclipire ii brăzdează faţa cernită şi ridicându-se brusc, adună în grabă preşul uzat aruncându-l departe…

Despre visul ei ştia mai mult de jumătate de oraş. Ea îl povestea tuturor celor ce doreau să asculte.

Într-o dimineaţă de mai, coana Maria a fost găsită de o vecină, căzută în faţa uşii unde locuia. Ţinea strâns între degetele încremenite preşul uzat, pe care şi-a cuibărit gândurile multe nopţi, într-un singur vis…