Cu gândul la Moromeţii

de Elena Marin Alexe

Ieri am revăzut Moromeţii  – nu mai ştiu pentru a câta oară -, un film care mi-a conturat amintiri de demult, dintr-o lume pe cale de dispariţie, cea a satului românesc, o lume care moare încet, dar sigur.

Parcă mai ieri colindam străduţele mărginaşe ale oraşelului în care m-am născut, căutand să ajung cât mai repede acolo unde străduţa se pierdea treptat şi abia mai făcea loc paşilor mei, spre cărările care dădeau în dealul Spătăreştilor, acest colţ de rai binecuvântat de Dumnezeu, unde mi-a înflorit copilăria. Căutam locuri cât mai sălbatice, printre arbuşti şi iarba înaltă cât mine.Acolo mă simţeam cel mai bine, ascultând freamătul vântului şi glasul neobosit al greierilor.

În fiecare vară, era o mare bucurie pentru mine, când părinţii mă lăsau să petrec câteva săptămâni din vacanţa mare, pe la rudele aflate la ţară, la Bosanci.Acolo am descoperit bucuria sufletului care se odihnea pe feţele arse de soare, când mergeam în ţarnă…la cosit.Eu eram o fătucă de la oraş, de vreo 7-8 ani, dar adoram să mă scol de dimineaţă şi să merg cu căruţa la câmp.
Şi Doamne, ce dor îmi e de vremurile acelea… Mi-e dor de şirurile de căruţe încărcate cu fân, care treceau scârţâind trist şi se opreau, pe rând, la câte o poartă. Ce îmi mai plăceau gardurile din nuiele împletite! Mi-e dor de escapadele prin gradini, după mere sau  cireşe şi cât de mult imi lipsesc cârdurile de gâşte cu gălăgia lor de precupeţe!
Ce dor imi e să văd pe uliţa satului codane cu flori roşii la urechi şi cu frumoase cosiţe împletite şi aşezate pe cap ca o cunună.
Ei, şi nu mai zic ce dor imi este s-o văd pe lelea Lucreţia, cu mijlocul strâns în bete, straşnică femeie, purtându-şi cătrinţa cu mare mândrie şi scuturându-şi tălpile goale de colbul drumului în iarba de pe marginea şanţului. Iar duminica abia aşteptam să o aud cântând în corul bisericii, cu vocea ei de soprană, care îţi mângâia auzul.
Aş lăsa o fărâmă de dor şi mămăligii cât roata carului, făcută de mâna iscusită a leliţei Firuţa, pe care o împărţea celor 12 fraţi ai ei, dar şi mie, deopotrivă. Bună mai era cu brânză de oi si ceapă verde… Mult mai bună decât acasă, unde o împărţeam doar cu Gelucu, fratele meu.
Eh, vremuri duse! Amintirea lor e, însă, tot mai pregnantă, deşi trece timpul. Acolo, în satul dintre dealurile bucovinene, am prins drag de costumele populare, cu care se înveşmântau oamenii adunaţi ciorchine pe la porţi, doar în zile de sărbătoare când se întorceau de la biserică plini de bucurie că s-au rugat şi l-au lăudat pe Domnul.
Dar ploaia?
Era parcă o chemare acel ceva care te făcea să nu te fereşti de stropii repezi de vară, ci să adăşti cu braţele deschise sub izvoarele cerului, cu poarta inimii deschisă larg şi bucuria întipărită pe chip.
Doamne, şi ce-mi mai plăcea să cutreier cărările de prin toate dumbrăvile înmiresmate, de unde mă întorceam întotdeauna cu braţele grele, încărcate cu neasemuitele flori de câmp.
Ziua, tălpile parcă aşteptau să mângâie negrul pământului, ca într-o comuniune plină de linişte cu natura, iar mai târziu, noaptea îmi săruta visele când adormeam  în aroma fânului proaspăt cosit.

Multe clipe din viaţa satului s-au risipit odată cu trecerea timpului.

E noapte târziu şi adorm cu nostalgia lipită de suflet, hotărâtă să privesc satul doar din amintiri, doar printre rânduri…din care se împrăştie pătrunzător mirosul florilor de câmp.