Suflete în derivă

De o săptămână plouă şi plouă necontenit, de parcă Dumnezeu ar fi uitat să mai închidă cămările cerurilor…
Ropotele se aud, când sacadat, când murmurat, ca o cicăleală care nu se mai termină şi devine obositoare, traumatizantă chiar.

Mi se pare că aud pe cineva strigând la poartă şi aruncând pe mine un trenci, ies la repezeală, iuţind paşii pe alee. Poarta se deschide cu un scrâşnet, sătulă şi ea de atâta umezeală. Rămân uimită. În faţa mea, o mogâldeaţă trece împleticindu-se prin noroiul uliţei. Este Roza, o fetiţă din vecini. Mama ei a plecat de aproape un an în Italia, spre mai bine, lăsându-şi unica fetiţă acasă, în grija soţului. Micuţa e atât de slabă, încât i se observă oasele prin rochiţa veche, murdară, aruncată parcă la nimereală pe ea. A fost trimisă după pâine şi acum se grăbeşte să ajungă acasă, fără să se sinchisească de apa care şiroieşte pe ea, îngheţând-o. Ştie că, dacă nu ajunge repede, va încasa o chelfăneală zdravănă de la tatal ei, un om uscăţiv cu ochii răi, neprietenoşi, lipsiţi parcă de lumină, care nu a muncit niciodată şi care abia aşteaptă alocaţia fetiţei, ca să-şi cumpere bere şi ţigări.
Ies în drum şi o urmăresc cu privirea. Paşii mici se împletesc cu ploaia ca într-un dans al destinului. Mai are puţin să ajungă la poarta casuţei părăginite unde locuieşte.

Plictisit de aşteptare, taică-su ii iese în întâmpinare, cu reproşuri şi înjurături, pe care nu le suportă hârtia, îi smulge fetiţei pâinea de sub braţ şi cu un gest brutal o îmbrânceşte spre poartă. Biata de ea, cade în genunchi şi începe să plângă sfâşietor. Roua lacrimilor se amestecă într-o clipită cu glodul drumului.

Contrariată, strig spre monstru câteva cuvinte de reproş, dar mă aleg la rându-mi cu o cascadă de vorbe grele şi renunţ..

Mogâldeaţa stă prăbuşită în drum, sub răpăiala rece, care îi îmbrăţişează firavul trup, ca într-un gest de ocrotire matern, un gest pe care Roza l-a uitat demult.
Plânge cerul.
Simt că mă prăbuşesc şi eu.
Închid poarta trântind-o cu furie aproape. În mine dialogul cu El este din ce în ce mai intens:
– Ce vină poartă copilul acesta, Doamne şi pe unde i s-a rătăcit zâmbetul copilăriei ?
– A cui este vina?Are doar 8 anisori, fă ceva pentru ea te rog..! Continui sa mă rog şoptit multă vreme.

Încerc să mă liniştesc, dar gândurile mă prind ca într-un carusel:
De la o vreme parcă românilor nu le mai pasă de Dumnezeu, de locul lor natal, de parinţii, de progeniturile lor şi se agaţă cu disperare sau lacomie (unii) de himerele pe care le întrevădîn alte colţuri de lume. Aşa că, fără să mai privească în urmă, aleg să plece, cu gândul că vor reveni la familie, cu ceva bani adunaţi. Doar că odată ajunşi acolo, uită de toate şi chiar de odraslele lor..
De pe urma acestui exod, cel mai mult au de suferit cei mici şi inocenţi care nu au nici o vină că au venit pe lume. Lăsaţi în grija rudelor sărace, sau a bunicilor prea bătrâni ca să facă faţă cerinţelor, ei cresc precum buruienile, la voia întâmplării. Cei mai mulţi dintre pribegi sunt mulţumiţi acolo, departe, cu un trai zilnic, aproape decent, pe care nu-l au acasă. Anii se petrec pe neobservate şi, la întoarcere, mulţi constată că sunt mai săraci decât atunci când au plecat spre alte zări.
Au pierdut între timp familie, prieteni şi copii, ba chiar şi bruma de respect de sine cu care au plecat. În bagajele ascunse prin tainiţele inimii se nasc adevărate drame, pe care doar ei le vor şti vreodată. Poate nu vor povesti nimănui cum le-a fost terfelită demnitatea de om, ce umilinţe au îndurat şi câte deziluzii poartă în genţile de voiaj.

Poate că aşa va păţi şi mama Rozei, cine ştie!

Sunt tristă, ca o gară părăsită.

Încă mă ţine captivă imaginea de adineaori, de pe drum: o fetiţă zgribulită, murdară de noroi, care fuge cu paşi mărunţei prin ploaia deasă, fără să ocolească bălţile. Sub braţul slăbănog, turtită, stă o pâine, umezită deja şi muşcată la un capăt.
Nu ştiu de ce, dar am certitudinea că nu voi scapa uşor de privirea micuţei Roza, o fetiţă cu nume de floare, plină de tristeţe, de neputinţă, a cărei petale au început deja să cadă, înainte de vreme…

Ploaia mocănească nu mai conteneşte, ci continuă să-şi cearnă lacrimile, peste un ţinut atât de bogat şi frumos  ca Vrancea.