Alan BROWNJOHN a fost Marele Vulpoi când a scris poemul ediţiei trecute (nr.35) a rubricii, “Negociere”, iar Arhivistul, când ne-a trimis rǎspunsul exact (cǎci n-a fost suficient sǎ dibuie prin reţea, ci a recurs, pare-se, şi la carte – un obiect de vorbe fǎrǎ tastaturǎ, cǎruia nici mǎcar nu trebuie sǎ-i schimbi bateriile).
Prilej de a aminti cititorilor de poezie cǎ scopul nostru nu este de a învinge, antologând creaţii ale unor cvasinecunoscuţi (nu este cazul poetului englez contemporan), ci de a convinge, propunându-vǎ spre lecturǎ poezii care, spre exemplu, sǎ-l scoatǎ din tǎcere pe comentatorul Poetu’ , iar pe “domniţe” sǎ le determine sǎ facǎ apel la Arhivist.
De aceastǎ datǎ vǎ prezentǎm un poem izvorât dintr-un vers al lui “Eminescu cel Mare”, poetul care “a supravieţuit cel mai intens în literatura noastrǎ, pentru cǎ a exprimat cel mai acut pricina şi sensul literaturii: a fi.”. E vorba de versul “Nu credeam sǎ învǎţ a muri vreodatǎ”, cel mai vital vers cunoscut autorului poemului de mai jos, alǎturi de “A murit Enghidu, prietenul meu care ucise cu mine lei !”. “Strigǎtul abisal al poetului care descoperǎ cauza fundamentalǎ a artei, dorinţa esenţialǎ de a trǎi”, cum spunea cel pe care vǎ rugǎm sǎ-l indicaţi prin comentariile dvs.
36. Trist cântec de dragoste
Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevǎr,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pǎmântului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevǎr,
de inima mea, când o pǎrǎseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltǎ,
tristeţea mea e înaltǎ.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc maşinile.
Vine o vreme când plouǎ rece
şi toate femeile poartǎ capul tǎu
şi rochiile tale.
Vine şi o pasǎre mare, albǎ,
care ouǎ pe cer luna.
antologie alcǎtuitǎ de
Todirel CǍLUGǍRIŢA
Ziarul de pe Net
