Drumuri bucovinene (XXII): Cernăuți

Mi se pare că drumurile bucovinene ar fi incomplete dacă nu am păşi puţin şi prin Cernăuţi. Acum, această citadelă face parte integrantă din teritoriul Ucrainei, iar ca să ajungi acolo, trebuie să te dotezi cu un paşaport turistic, fiind o condiţie necesară pentru a trece graniţa. Iar dacă te mai gândeşti şi la faptul că s-ar putea să-ţi doreşti şi câteva suveniruri cu care să te intorci acasă, îţi mai trebuie şi câteva grivne[1], dar asta nu-i o problemă. Se găsesc destui valutişti, chiar la ieşirea din vama ucraineană care sunt gata oricând să facă un troc cu tine.

Desigur că intenţia de turist devine absolut suspicioasă pentru un vameş obişnuit cu un flux de comercianţi chitiţi să ajungă cât mai degrabă în celebrul bazar din Cernăuţi şi care sunt obişnuiţi cu celebra „tradiţie” de tranzitare a frontierei. Doar lipsa altor vize de pe paşaport i-a convins de intenţiile noastre absolut turistice.

Aşa că ne-am trezit pentru prima dată în Bucovina de Nord, parcurgând în trapul cailor putere de sub capotă, cei 30 de kilometri care sunt de la graniţă până în Cernăuţi. Ne-am luat după o altă maşină românească ce ducea sigur către bazar. Am considerat că n-ar fi rău să-l aflăm şi noi chiar dacă intenţiile iniţiale au fost altele, dar şi aşa era prea dimineaţă!… Ne-am pomenit în scurt timp colindând imensul centru comercial de pe malul Prutului, înotând prin marea masă de oameni prezentă acolo şi încercând cu disperare să ne luăm repere pentru a nu ne rătăci. Probabil că cei mai vechi, comercianţi cu carte de muncă de prin România, ştiau locurile cu ochii închişi. Noi îi aveam cât cepele şi tot aveam impresia că ne învârtim în cerc precum nişte „naufragiaţi”  prin deşert. Am căscat gura vreo două-trei ore, am şi cumpărat câte ceva… ca suvenir!… Şi după ce ne-am găsit locul de parcare, am dat bice cu intenţia declarată să pornim către Hotin. Ei da, Hotin! Numai că oricât am încercat să caut pe GPS această localitate, n-am găsit-o. Şi nu din cauză că n-aveam harta completă, ci mai degrabă, din cauză că denumirea cerută nu corespunde absolut de nici un fel cu cea românească, cea ştiută de mine. M-aş fi aventurat până acolo, dar în situaţia dată am cotit-o spre centrul oraşului, ajungând în scurt timp pe un drum pavat cu piatră cubică. Îmediat maşina începu să tremure din toate încheieturile, aşa că am redus viteza pentru a nu mă trezi cu maşina dezmembrată din mers.

Centrul vechi al Cernăuţiului mai păstrează încă piatra de granit cu care a fost pavat. Desigur că rularea pe un astfel de drum este destul de incomodă pentru cineva obişnuit doar cu şosele asfaltate. Mi-au apărut atunci în minte imaginile din copilărie din vechiul centru al oraşului Fălticeni. Piatra cubică de granit era prezentă pe majoritatea străzilor de la noi. Oare ce s-a întâmplat cu ea? A fost ingropată sub un strat gros de asfalt ce trebuie „cârpit” an de an. Desigur că silenţiozitatea rulării pe şosele asfaltate este evidentă, dar oare e şi economică? Aparent da. Dar de ce ucrainienii n-au renunţat la piatra de granit? Oare e mai economic să îndrepţi câteva lespezi de granit decât să acoperi câteva gropi din asfalt? Se pare că da. Şi în plus, dacă ţii la maşina ta, trebuie să rulezi cu viteză redusă, aşa cum se impune şi prin restricţiile de circulaţie din orice citadelă.

Nu ştiu care au fost până la urmă criteriile pentru care conducerea oraşului Cernăuţi a decis să păstreze străzile pavate, dar cert este că ele fac parte integrantă dintr-un muzeu în aer liber ce-l reprezintă centrul vechi al oraşului. Clădirile, majoritatea construite în perioada ocupaţiei habsburgice, impresionează prin arhitectură. De altfel, Cernăuţiul mai este supranumit şi „Mica Vienă” şi-i o adevărată încântare să-l priveşti.

Mi-am dorit să cuprind în memoria mea vizuală cât mai mult din peisajul citadin şi de teamă că n-am să reuşesc, am decis să mă învârt în cerc. Am parcat maşina pe una din alei şi apoi am parcurs pe jos străzile revenind la locul iniţial pe un alt traseu. Reţeta a mers de minune şi am petrecut aşa cutreierând locaţii ce n-aş fi putut să le văd cu luare aminte doar din maşină. Apoi ne mutam la un alt loc de parcare. Spre după-amiază eram deja epuizaţi de atâta colindat, iar o prăjitură la o cofetărie şi un suc sau o bere rece la o terasă ne-a mai întremat. Iar cum memoria umană este destul de volatilă, un aparat foto digital ne-a ţinut companie pe tot parcursul zilei. Mă bazez mai mult pe memoria lui decât pe a mea. Şi cum aventura noastră din Ucraina nu s-a bazat nici măcar pe vreun ghid, aparatul a funcţionat la maximum pentru ca ajungând acasă să mă dumiresc şi eu asupra a ceea ce am văzut. Nu vă recomand să faceţi la fel! Cred că e mai bine să vă documentaţi înainte de a purcede la un asemenea drum!

Istoria oraşului este încărcată, iar străzile ţi-o prezintă sugerând prin câteva basoreliefuri şi plăci comemorative, „înfipte” în tencuiala clădirii, că pe aici a locuit cineva… Încercăm şi noi să descifrăm din slavonă… Găseşti aproape pe fiecare stradă câte un asemenea „ornament”. Şi dacă arunci o privire pe cartea de vizită a oraşului, realizezi cu adevărat, cât de important a fost acest loc pentru arta şi cultura mondială. Cetăţenii din Cernăuţi îi respectă pe toţi, indiferent de naţionalitate. Am găsit aici monumente cu inscripţii şi nume ruseşti, germane, evreieşti, ameneşti, româneşti… toate având flori proaspete pe soclu. Multiculturalismul înrădăcinat aici, nu-i de ieri de azi. Pare a fi din totdeauna şi se observă pregnant prin respectul care-l poartă pentru memoria tuturor celor ce s-au născut sau au trecut prin Cernăuţi.

Ca român, am cercetat nume româneşti. Şi le-am şi găsit! Evident că l-am căutat şi pe Eminescu… Şi i-am găsit statuia! Mi-e foarte greu să înşir aici toate numele de personalităţi româneşti ce s-au născut sau au trăit la un moment dat în Cernăuţi. Sunt multe! Aş aminti totuşi de Mihai Eminescu, Aron Pumnul, Ciprian Porumbescu, Gala Galaction, Grigore Vasiliu Birlic…

Oraşul Cernăuţi este atestat documentar la 8 octombrie 1408 printr-un privilegiu acordat de Alexandru cel Bun, domnitor al Moldovei (1400-1432), negustorilor din Lemberg (azi Lvov), dar se pare că primii oameni s-au aşezat în această zonă mai de timpuriu. Pe partea opusă a Prutului, față de actualul oraș, a existat un mic castel Țețina, distrus de tătari. Locuitorii rămași în viață au decis reconstruirea localității pe partea sudică a râului, zonă ce oferea condiţii geografice ce permiteau realizarea unei defensive mai eficiente. Din anul 1775, orașul a făcut parte din Imperiul Habsburgic. La recensământul din acel an au fost numărate în oraș 338 de familii. Autoritățile imperiale au colonizat Cernăuțiul cu populație vorbitoare de limbă germană, atât germani sadea, cât și evrei. În anul 1849 Cernăuțiul a devenit capitala Ducatului Bucovinei, instituit prin Constituția Austriei din 4 martie 1849. În anul 1875 a fost înființată Universitatea Cernăuți, o instituție de învățământ superior renumită în tot Imperiul Austro-Ungar. Când Austro-Ungaria s-a dezmembrat, în 1918, Cernăuțiul a redevenit parte a României. Dar în iunie 1940, a fost ocupat de Armata Roșie a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, Bucovina de Nord, în urma pactului Molotov-Ribbentrop, fiind anexată Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. În iulie 1941 a fost recucerit de România, pe atunci în alianță cu Germania național-socialistă (fascistă). Dar la 30 martie1944, Armata Sovetică l-a reanexat la U.R.S.S. făcând parte integrantă din Republica Sovietică Socialistă Ucraina. În luptele ce s-au dat pentru oraș (25-30 martie 1944) au murit 1500 de soldați și ofițeri români și germani. După destrămarea U.R.S.S., Cernăuți a devenit parte a Ucrainei independente[2].

Aşa că amprenta rusească se observă şi pe monumente. Un tanc aşezat pe soclu e destul de edificator, nu? Personal, cred că face notă discordantă cu întraga arhitectură a citadelei, dar până la urmă este şi el un obiect de muzeu, precum întreg oraşul. Şi dacă tot vorbim de tehnică, vis-à-vis de gară este „parcat” un vagon de epocă, ce impresionează prin calitatea deosebită a decoraţiunilor, fiind cu adevărat un obiect de artă.

Şi dacă ne întoarcem la culturală, instituţii precum Universitatea, Facultatea de Medicină sau Teatrul constituie obiective ce nu trebuiesc ratate. Eu n-am reuşit să ajung la Universitate, dar Teatrul şi Facultatea de Medicină le-am găsit uşor. Sunt chiar una lângă alta, străjuind un frumos parc, ce mie mi-a creat un deja-vù. Am avut sentimentul că această privelişte am mai văzut-o undeva, şi, răscolindu-mi prin memorie, mi-am adus aminte de anii de studenţie şi de Teatrul Naţional din Iaşi. Priveliştea asupra teatrului din Cernăuţi mi s-a părut foarte asemănătoare cu cea asupra teatrului din Iaşi. Zic asemănătoare, dar nu identică. E ceva care le apropie, dar nu pot să-mi dau seama ce! Să fie doar o părerea a mea? M-a năpădit nostalgia după anii petrecuţi în Iaşi?

Acelaşi sentiment l-am avut şi când am cutreierat Parcul Central. Mi-am adus aminte de parcul din Copou, de teiul lui Eminescu, de Grădina Botanică… Simt că ceva leagă aceste două locaţii, dar tot nu pot să precizez ce!… Am găsit la Cernăuţi acelaşi loc de promenadă ca în Iaşi. Multe alei, tineri, copii, multe statui, bănci… cu îndrăgostiţi ce-şi şoptesc cu buzele aproape lipite vorbe numai de ei înţelese… E un tărâm al melancoliei, al liniştei, unde timpul nu mai fuge aşa grăbit… Faţă de agitaţia de afară (şi când zic „afară”, mă refer la teritoriul de dincolo de perimetrul parcului), aici pluteşte o linişte impenetrabilă. Doar un chiot sau un surâs de copil stârneşte zâmbetul frunzelor. E o zonă frumoasă pe care cetăţenii din acest oraş o simt în vene cu fiecare bătaie de inimă. Poate pentru mulţi a fost locul primei întâlniri, pentru alţii, primul sărut… Sigur aici s-a născut câte o idilă pentru fiecare Cernăuţiean!… Mie aşa mi se pare!… Şi nu cred că mă înşel!

Am ieşit din parc în strada Sucevei, unde un indicator bilingv ne prezenta drumul către România. Ne-am uitat la ceas şi i-am dat dreptate: e timpul să ne întoarcem acasă! Aşa că ne-am strâns cu toţii în jurul volanului şi am purces la drum, lăsând in urmă un oraş deosebit, cu o istorie aparte, şi am luat cu noi doar amintiri şi câteva… nostalgii.

Gabriel TODICĂ
colaborator ZdpN
reporter@ziaruldepenet.ro
Ziarul de pe Net