De ce în faţa încercării
mă simt tot mai debusolată
şi parcă-i tot mai greu pe cale,
iar viaţa-mi pare aşa ingrată?
Amarul curge fără preget,
de dimineaţă până-n noapte,
iar dinspre Tine drag Isuse,
aud tot mai puţine şoapte.
Deşi mă lamentez în taină
cu greu îmi plec genunchii Doamne,
observ că umăru-mi coboară
spre-a bătrâneţei grele toamne.
Pe fruntea mea s-adună norii
unor tristeţi ce mă apasă,
atât de mult c-aş vrea degrabă
să vii şi să mă iei acasă…
Nu mai găsesc de mult plăcere
în tot ce astăzi mă-nconjoară,
sunt ca o floare ofilită
rămasă pe-un peron de gară.
Aştept în van, dar nu mai vine
şi plânsul mi se ţese-n glas,
până ce trenul va ajunge
nu ştiu cât timp a mai rămas.
Pe lângă mine trec agale,
glumind pe negrele cărări ,
indiferenţi si nestatornici
alţi călători spre alte zări
Mi-s pumnii plini de lacrimi, Doamne,
şi-i tot golesc, se umplu iar,
căci din adâncul meu răzbate
recunoştinţă pentru har.
Încă mai am speranţă-n suflet,
chiar de mi-ar fi mâine mai greu,
am scrisă-n mine-ncredinţarea
că-L voi vedea pe Dumnezeu!
Abia acolo, sus, în slavă,
EL va privi spre pumnii mei
şi palmele-I ce-au fost străpunse
vor şterge lacrima din ei.
Elena Marin Alexe
