LA BÂLCI

Ce freamăt se aşeza pe oraş odată cu sosirea anuală a bâlciului, sau iarmarocul, cum ziceau bătrânii. Când se apropiau zilele temeiului, adică hramul de Sf. Ilie de pe 20 iulie, micul oraş renăştea parcă, lăsându-şi zdrenţele cernite ale fiecărei zile, îşi lua haine de sărbătoare. Şi când spun asta, ştiu ce spun…

Cu o săptămână înaintea temeiului, străzile din apropierea terenului unde se instala bâlciul erau pline de forfotă şi culoare.
Femei venite din satele din jurul Fălticeniului, de prin Mălini, Sasca, Tarna Mare,Ipoteşti,Mitoc, Bosanci, umpleau gardurile înveşmântându-le cu neasemuite covoare moldoveneşti cu deosebită alesătură ţesute la războaiele de prin casele gospodinelor harnice si deosebit de iscusite. Pe marginea drumurilor stăteau la umbra copacilor, căruţele ţăranilor care veniseră la târg în zi de sărbătoare. Caii se odihneau lângă ele cu fân proaspat la bot. În căruţe erau de toate, de la brânză, până la mere, pere văratice, cu care femeile, îmbracate în cătrinţă şi ie, frumosul strai bucovinean, îndemnau trecătorii:
-Hai la brânză bună! Hai la mere murate…!
Era o privelişte incadrată de un zumzet continuu şi o paletă de culoare de care mi-e tare dor, pe care nu am mai văzut-o de peste 30 de ani. Era bâlciul aşteptat de întreaga suflare din targul Fălticeniului.
Odată intrat în vârtejul uman, care se înghesuia să intre pe străduţa îngustă ce ducea spre iarmaroc, erai prins ca într-o sarabandă a reclamelor strigate alandala şi pe care urechea le aduna în buchet:
-Hai la meri dulci! – Rahat cu apâ reci !- Veniti la “zidul curajului”! – Hai să vedeţi femeia cu coadă de peşte! – Roata norocului băieti! – Zahăr vată copii! – Ciubucuri! – Bere reci la halbă! – Bomba Tiribomba! – Mici mititei dragii mei! – se auzea in acelaşi timp si toate odată te îmbiau şi te prindeau parcă în mrejele lor, fără putinţă de scăpare. Stăteam mult timp în faţa bazarelor, la trasul la ţintă, aşteptând să cuceresc trofeul, care era o figurină de gips divers colorată, sau mergeam la unul din cele patru circuri, în fiecare seară. Totuşi, Gică, cel cu cap de bou, un bărbat cu jumătate cap de om şi jumătate de bou, era atracţia principală care putea fi urmărită la – zidul curajului.
Aveam timp pentru toate şi plecam cu prietenii când se stingeau luminile la Iujul cel mare.
Dar, dintre toate zbânţuitorile, (aşa le numeau oamenii) maşinuţe, căiuţi, bărci cu care te puteai da peste cap, valurile Dunării, roata şi altele, de departe cel mai apreciat era Iuju’ Mare, lanţul care aduna cei mai mulţi tineri. Numele i se trăgea de la bâlceanul bătrân, nea Iuju, care deţinea 3 lanţuri, unul mare şi două mai mici. În iuj îmi plăcea să zbor dacă se putea şi câte două ore pe seară…facând pe viteaza, învârtind-o pe vecina mea şi pe alte fete din cartier, pâna le apuca ameţeala. De acolo de sus, agaţată pe scaunul legat cu lanţ, vedeam altfel oamenii şi mă simţeam atât de liberă… mă simţeam în elementul meu.
Când turul se termina şi coboram pe pod la Iuju, purtam în suflet o uşoară părere de rău. Mă prindea însă tumultul şi uneori era atâta gloată, încât cu greu răzbăteam prin mulţimea fremătătoare într-o înghesuială gen -om la om-, care se unduia ca valurile marii şi te purta cu ea…
Parcă îl şi aud pe nenea Nicanor Croitoru, un prieten de-al tatălui meu din Bosanci, strigând ca un adevărat negustor şi invitând lumea la delicioasele seminţe de dovleac prăjite după o reţetă doar de el ştiută:
– Numa nu ma navaliţ’ câti şăpti, opt, viniţ’!
Şi lumea chiar dădea năvală. Se cumpăra orice, chiar de nu-ţi trebuia musai. Toate resursele băneşti erau epuizate repede şi fără păreri de rău. Unii veneau la bâlci doar pentru a asculta muzica şi pentru a se întâlni cu prieteni dragi.
Seara, de pe la ora 5, era un adevărat pelerinaj, un du-te vino continuu.Treceau prin faţa casei noastre oameni de toate vârstele, de la bătrâni până la copii care abia mergeau în picioare şi toţi se grăbeau spre bâlci. Fiecare era îmbracat în cele mai frumoase haine, ca la o paradă a modei autohtonă, aşa arătau trecătorii de pe strazile fălticenene timp de două trei săptămâni, cât ţinea iarmarocul.
Dar de departe cel mai atrăgător loc erau străzile din împrejurime, acolo unde arta populară vorbea prin frumuseţea culorilor din carpetele, covoarele şi preşurile de diverse mărimi, aşezate pe gardurile gospodarilor, cu acceptul acestora, căci deh, doar e mare târg de Sf. Ilie!

Oftez, împăturind covorul vechi cu trandafiri rosii pe fond negru, rămas de la mama mea şi parcă ascund cu el clipele frumoase de demult, care mă cheamă din timp în timp să deschid uşa inimii, pentru aducere aminte.

Elena Marin Alexe