AMETISTE MOLDAVE (IX) – Inginera poetă Carmen SIMION şi nostalgiile neîntrerupte

Mărturisesc că am fost teribil de curios s-o cunosc, din ce scrie şi din ce se scrie, pe inginera poetă din Paşcani, despre care o prietenă a sa din lumea literelor nu numai că a spus (la Memorialul Ipoteşti, Centrul Naţional de Studii „Mihai EMINESCU”), dar a şi postat, negru pe alb, pe blogul său: „Carmen SIMION – un om cum nu am mai întâlnit vreodată şi cum cu greu mai poţi întâlni, deci nu pot decât să mă simt bucuroasă că eu l-am întâlnit.”(Alexandrina CHELU).

Cred ca în axiome (deşi cunosc motto-ul poetului Mihai LEONTE, potrivit căruia „Poezia este o infinitate de ipoteze. Axiomele sunt interzise”) în astfel de mărturisiri venite din partea unei femei, fiindu-mi cunoscută tendinţa prietenelor, oricât de bune, de a-şi refuza una alteia, după măritiş, chiar şi  o lingură de sare împrumut. Dar să nu generalizez! Mai ales că este cunoscut în Paşcani simţul civic al acestei doamne, a cărei societate a obţinut un contract de exclusivitate pe întreaga zonă pentru distribuţia steagurilor tricolore şi a altor însemne naţionale (brelocuri, insigne, cocarde). Presa a relatat că, fiind pusă în situaţia de a primi din stradă un şobolan de mărimea unei pisici, i-a trimis un e-mail primarului PANTAZI, prin care i-a spus că, dacă mai prinde prin zona magazinului vreun astfel de vizitator nepoftit, îl împachetează frumos şi îl trimite plocon, ca animal de companie, celui ce se ocupă cu deratizarea urbei.

În aceste condiţii, era normal să-mi pun curiozitatea la treabă, mai cu seamă că mă rodea să aflu (fiind, la rându-mi, în „culpă”) de ce Carmen SIMION mărturiseşte, cu o sinceritate dezarma(n)tă, că ar fi fost admisă la o facultate de inginerie de la Universitatea din Braşov „datorită unei întâmplări nefericite”. Cei care au cunoscut acele vremi din interior pot mărturisi că aceasta era calea regală a succesului şi că încă din liceu erau selecţionaţi viitorii ingineri, prin înfiinţarea unor clase speciale, de matematică-fizică, din care cei mai buni cunoscători ai ştiinţelor exacte erau „condamnaţi” să ajungă ingineri şi să construiască „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, în urma repartiţiilor „dictate” de nevoile industriei. Cei care aveau oareşce înclinaţii spre „umanioare” şi ar fi jinduit să studieze dreptul, filozofia sau istoria aveau nevoie de patalama de la partidul unic. Şi, nu că nu ar fi avut o „origine sănătoasă”, dar unii dintre ei fie au fost prea scârbiţi ca s-o ceară, fie au intuit că profesiunile lor viitoare urmau a fi supuse cenzurii sau puse în slujba propagandei (şi cum nu toţi românii sunt dispuşi să renunţe, de tineri, la şira spinării, unii rămânând, cu încăpăţânare, verticali…).

Or, tocmai aceasta a reuşit să evite inginera poetă, ascuţindu-şi, în schimb, sensibilitatea printre maşinile-unelte şi accesoriile speciale din Paşcani şi câştigând în autenticitate, ea fiind tot timpul cu metafora la purtător, pusă „de reîncolţit pentru cărţi ce vor urma”. Sau punându-şi ingeniozitatea la treabă. Pentru că, născută în Buzău, Carmen ALEXANDRU (SIMION, după căsătorie) a copilărit în lumea satului, la Tisău, şi a deprins dragostea de carte şi de natură de la părinţii ei, Gheorghe (inginer silvic) şi Vasilica. A început să aştearnă „muguri de lumină spre împlinirea unui vis” încă din vremea liceului, absolvit în Buzău, la „B.P. HASDEU”, continuând să scrie poezie şi în timpul facultăţii, dar a renunţat odată cu data repartizării în producţie, deoarece, spune ea, „am considerat, greşit, că am alte priorităţi”.

A reluat activitatea literară în anul 2013 şi, drept să vă spun, „ recuperează” frumos. De vreme ce, în toamna aceluiaşi an, i-a apărut volumul de debut, intitulat „Fărâme de suflet”, „raportul unei investigaţii filozofice şi asertorice cu sinele singur, zguduit într-o dragoste neîncetată” (Aurel V. ZGHERAN), strofe în care sunt dozate cu şarm clasicul şi modernul, alcătuind creaţii „enigmatice parcă…ascunse în spatele unor ecuaţii cu una sau mai multe necunoscute” (Mihai LEONTE). Cartea a fost lansată în data de 22 martie a.c., la Memorialul Ipoteşti, de „Ziua Mondială a Poeziei”. Două luni mai târziu, la data de 30 mai 2014, a fost inaugurat, la Paşcani, Cenaclul „Mihail SADOVEANU”, unde este secretar literar. Iar la una dintre primele întâlniri ale literaţilor din acest cerc a făcut, deja, lecturi din următorul său volum, „Eterne nostalgii”.

Până la următoarea lansare, iată, inginera poetă din Paşcani este prezentă printre amicii poetului şi scriitorului Mihai LEONTE, în volumul antologic „AMETISTE MOLDAVE”, din care transcriem următoarele versuri:

POVESTEA MÂINII STÂNGI …

de Carmen SIMION
M-am împiedicat într-un ciot de inimă
Şi-am sărutat pământul
acoperit de un zbor
scurtat
sub norii din viaţa viselor întrerupte,
răpite inofensiv de caractere netratate…

O crudă realitate m-a pedepsit
cu experienţe muşcate de foc,
mi-a călcat blândeţea pe-o umbră a extremei stângi…
rupându-mi ligamentul tăcerii
din sufletu-mi zdrobit
de prea multe colţuri…

Şchioapătă lumina îmblânzirii adevărului,
sau adevărul este mutilat când zâmbeşte la soare?!…

Trandafirii cu petale mov sunt rari,
nu trădează şi nu rănesc inimi făcute ţăndări.

rubrică realizată de

Todirel CĂLUGĂRIŢA

todirel@ziaruldepenet.ro
Ziarul de pe Net