Mama Senciuc

    Încă de pe la sfârşitul lui cireşar, parcă ne dădeam întâlnire, în  cimitirul evreiesc aflat la capătul străzii Broşteni, din vechiul târg al Fălticeniului. Apăream unul câte unul, la uşa Domnicăi Senciuc, o ucraineancă bătrână,cu faţa veselă, mama a 6 copii, care administra cimitirul evreiesc şi care locuia acolo în clădirea mare  împrejmuită de un gard înalt, cenusiu, din piatră, pe care l-am sărit de multe ori şi eu şi alţi tineri din micul orăşel. Tare ne mai plăcea să mâncăm la grămadă, alături de  copiii ei: Nicu, Gelu, Nina, Victoriţa, căreia noi îi spuneam Toalea, şi Ion.Uneori eram câte 8-10, în faţa mesei modeste din lemn nelăcuit, aşteptând farfuria cu bunătaţi, rupte din sufletul bun al “mamei Senciuca”, aşa cum îi spuneam mulţi dintre noi. Ce bucate gustoase încropea! După ce mâncam o luam “razna”, pe aleile cu iarbă moale şi deasă străjuite de castani şi tei uriaşi . Nu ne era frică să cutreierăm aleile, parcă nesfârşite, tăcute, răcoroase, încărcate de mister. Rămâneam rupţi de lume, ascultând din gura bătrânului rabin, despre drama neasemuită a familiei lui. Ne aşezam ore întregi, muţi în faţa mausoleului, unde zac îngropate, zeci de kg. de săpun…atât cât mai rămăsese din unii evrei deportaţi la Auschwitz. Glasul tărăgănat, cu accent semit, depăna scene ca dintr-un film de groază. Acolo cred că am facut  cunoştinţă, mulţi dintre noi, cu drama omenirii.

De multe ori o ajutam pe Senciuca la curăţit mormintele, la pus flori sau la cosit iarba.
      Cuprinşi de un aer solemn, alergam la marginea cimitirului, acolo unde începea dealul Spătăreşti şi culegeam braţe cu flori să punem la mausoleul micuţ, dar şi la alte morminte mai vechi. Mergeam în pelerinaj şi citeam numele evreilor pe care îi cunoscusem şi care plecaseră dintre noi: Bercu, Şmil, Leib, Ştrul, Şelima, Meir şi mulţi alţii. Lăsam câte o floare la fiecare ..
Ne întâlneam în zilele toride ale verilor, cu vecinii Dănuţ şi Gigi Buta şi copiii familiei Muziciuc, ori cu fete şi băieţi de pe străzile din împrejurimi şi ne petreceam ore nesfârşite, plimbându-ne, povestind, citind, pe sub umbra fără cusur, a teilor, bătrâni şi impresionanţi prin statura lor uriaşă, impunătoare.
Mă şi îndrăgostisem de fiul ei Ion, un tânar de statură joasă, dar cu suflet mare şi faţa frumoasă, zâmbitoare (semana cu mama lui) încadrată de păr blond, auriu. Ca orice dragoste juvenilă, a trecut repede,  o ploaie de vară, lăsând în urmă doar o prietenie bazată pe frumoase amintiri.
    Gard în gard cu cimitirul stătea familia Hapenciuc, o altă familie de ucraineni, cu a căror copii, în special cu Lidia si Otilia, eram prietenă bună. Ne plăcea să ne revedem cât mai des şi aproape că făcusem un obicei din întâlnirile noastre din cimitir. Otilia era mai expansivă în timp ce sora ei, Lidia, era mai tăcută, o fire interiorizată, complet opusă mie, care aş fi socializat imediat cu tot ce avea suflare, ba chiar şi cu natura splendidă, apropiată sufletului meu. Când scriu, mă doare tăcut, dorul de acele vremuri, acei oameni, care timp de mai multi ani, cei mai frumoşi pot spune, s-au intersectat cu viaţa mea. Cu Lidia, am fost colegă de clasă câtiva ani, din cl. I-a până prin a 3-a. Plecam împreună dimineaţa şi cum şcoala era la celălalt capăt al oraşului, ne opream la fiecare cişmea să-mi spăl eu cizmuliţele de gumă.De fapt aceste cizmulite, aveau lipite pe ele o vulpită albă, iar aceasta se murdărea uşor priin noroiul uliţelor şi eu trebuia să le spăl mereu.Cum Lidia era cu mine, o opream şi pe ea. Ajungeam la şcoală cu întârziere de fiecare dată. Învăţătoarea bătrână, d-na Grigorescu, ne oprea în faţa clasei şi ne poruncea să întindem palmele.
În mâna ei se lăfăia o linie triunghiulară, spre care noi priveam cu spaimă, ştiind ce o să urmeze, încercând să întârziem momentul dureros…
Lidişca era mai timidă şi ascultătoare, ţinea palmele întinse, iar dupa prima lovitură urmăream cum pielea se colora în roşu, iar palma se umfla sub privirile noastre speriate. Eu mai fentam, retrăgeam palma chiar când linia ucigaşă era deasupra ei şi rareori nimerea ţinta. Atunci exasperată de nereusită, mă aşeza la colţ, intr-un picior, sau cu genunchii pe coji de nuci. Acolo stăteam până la sfârşitul orei. Când mă ridicau colegii, genunchii mei arătau ca o dantelă.. Asta se petrecea de câteva ori pe lună, mai ales când timpul era ploios.
   Fălticeniul era pe atunci un oraşel multietnic, în care pe drept cuvânt oamenii împărtaşeau unii cu alţii, viaţa de zi cu zi, cu bunele sau cu relele ei. Era ca o mare familie, căci toată lumea cunoştea aproape pe toată lumea. Iubirile, nunţile, înmormântările dar şi certurile aveau ceva în comun – membrii comunităţii. Trăiau aici laolaltă evrei, români, ţigani, ucraineni, greci, lipoveni şi  nemţi. Participam alăturea de vecini, la bucurie dar şi la necaz. Fiecare ştia despre celălalt destule amănunte, cunoscându-i obiceiurile, religia, datinile..
    Când fugea de acasă, tanti Coca lu’ Suman, o nemţoaică frumoasă foc şi se ascundea în şura lu’ baba Bidirel, o ţigancă bătrână, mătuşa celebrului viorist, Alexandru Bidirel, toată strada fremăta. Gelozia bărbatului ei, nea Suman, fost poliţai, acum cărăuş de lemne, era cunoscută în aproape tot târgul. O brută de om, vulgar şi fustangiu, un mitocan care dispreţuia tot ce era sfânt şi care dis de dimineaţă, în loc de rugăciune, suduia, de biserici, Dumnezeu, mănăstiri şi sfinţi, ca să nu mai zic, de neaoşa înjurătură cu trimiterea la origini.. pe care o molfăia cel putin de 30 ori pe zi.
La un moment dat, soacră-sa  care era de fapt sora mai mare a Cocăi, îmbătrânită de zile, nu mai făcea faţă treburilor gospodăriei lui şi bruta fără pic de omenie, a aruncat-o ca pe un sac de cartofi în cărută, a acoperit-o cu o pătură ponosită şi a dat bice cailor, care nu s-au oprit până la Sasca, la  azilul de bătrâni demenţi.Vecinii au asistat înmărmuriţi cu mâinile la gură.
Cum se întâmpla ceva nou, cum afla întreg târgul şi vestea căpăta consistenţă, mergând din om în om, dublându-şi încărcătura emoţională.
    Aşa a fost  şi cu zvonul, că dom’ ofiţer Ţanţu are două neveste? Una, care era nebuna străzii, noastre, fata lu’ madam Tanasă, (o lipoveancă, de unde cumpăra toată strada haţmaţuchi, dar şi liliac roşu bătut ) şi o a doua, pe-o altă stradă din oraşel. Bietei nebune nimeni nu-i mai ştia numele adevărat. O vedeam trecând pe stradă, privind în gol, morfolind câteva cuvinte în vârful limbii.. Cândva fusese tare frumoasă, spuneau bătrânii. o fostă miss, soţie de ofiţer, mlădie ca o nuia de alun, cu ochii albaştri şi o privire sub genele lungi, care te încremenea şi te lăsa fară grai. Îmbrăcată în alb, cu părul lung, negru, ca noaptea, mergea călare pe un cal alb, alături de soţul ei, care o idolatriza făcându-i toate voile.
Războiul, însă a fost ghilotina, care a  despărţit-o brusc, de realitate. Într-o zi primi veste de pe front, că soţul i-a decedat. Mintea ei nu a suportat vestea şi totul în jur s-a transformat într-o nebuloasă. Părul i-a albit într-o singură zi, iar privirile altădată oglinzi de cleştar, i-au devenit opace…până şi albastrul lor s-a decolorat şi nu au mai vrut să mai privească cerul. 
Căpătase o manie. Ori de câte ori întâlnea un cuplu, care se plimba ţinându-se de mână, devenea fiară. Sărea la tânăra respectivă cu pumnii cu unghiile, obligând-o să plece de lângă partener. Îngăima blesteme dar şi vorbe în care sfinţii ori Maica Domnului erau când adulaţi, când insultaţi prin vorbe grele, necugetate. O urmăream adeseori, trecând pierdută prin faţa porţii noastre. Uneori mă apropiam de ea cu vorbe blânde, încercând un gest de mângâiere. Atunci  i se luminau ochii şi buzele murmurau , Dumnezeu..El.. cu cetele de îngeri..El ne dă viaţă,  El ne iubeşte..
    Când soţul ei, ofiţerul, s-a întors de pe front, era prea târziu. Femeia nu şi-a mai revenit niciodată, ci a rămas dureros de captivă, într-o lume a ei, interzisă altora, dar el nu a părăsit-o, ci a ramas lângă ea şi lângă bătrâna lui soacră, îngrijindu-se de traiul lor zilnic. Lumea îl vedea plecând seara şi întorcându-se dimineaţa pe la 10.00.Când s-a aflat, că are viaţă dublă, că mai are o soţie cu care locuieşte pe alta stradă, oamenii nu l-au mai privit cu simpatie şi nu i-au mai dat bineţe.
    Aşa-i lumea! Parcă el avea vreo vină? Nu. Vina o purta războiul, dar într-un oraşel mic toată lumea “are grijă” de toată lumea..
Aici zvonurile circulau cu viteză ameţitoare, deşi încă nu se inventase telefonul mobil.
      Doar noi, adolescenţi pe atunci, aveam alte preocupări, iar prieteniile se împleteau una după alta, una mai frumoasă ca alta..
    Locuiam pe o stradă spre marginea Fălticeniului,  la o aruncătură de piatră de dealul Spătăreşti, deal care încheie parcă haina frumosului ţinut moldovenesc, de care dorul mă va lega iremediabil pentru totdeauna.
Şi acum mă întreb, de ce oare alegeam cimitirul evreiesc drept loc al peregrinărilor noastre? Nu cunosc motivul celorlalţi, dar pentru mine acest loc era şi relaxare şi odihnă ;  şi refugiu şi inspiraţie. Aici mă simţeam liberă cu adevărat, într-o lume doar a mea, unde puteam vorbi cu păsările de tot soiul, sfătuiam cu iarba la umbră şi declaram iubire veşnică florilor de câmp care pictau împrejurimile într-un covor multicolor. Locul se deschidea înspre poalele dealului şi parcă se înfrăţea cu acesta, în fiecare primăvară, prin tăpşanul verde, întins până la locul unde se lua de mână cu zarea albastrului ca de sidef.
     Întinsă pe un ţol luat de la Senciuca citeam ore întregi, ori  adunam floare de tei toată ziulica împreună cu Gelucu, fratele meu mai mic, în compania prietenilor veniţi la întrunirea de taină, cu vântul, trandafirii, iarba şi nu de puţine ori încropeam un cenaclu adhoc în care cântecul şi poezia erau pe primul loc între preferinţe.
Aici am deprins graiul naturii şi m-am identificat cu ea. Eu cu ea într-o singura împletitură ce va dăinui cât voi atinge cu privirea seninul cerului. Binecuvântate au fost zilele petrecute acolo, alături de prietenii care preţuiau natura şi peregrinările. Pentru unii era de mirare cum puteau să ne crească aripile tinereţii, într-un loc unde până şi pietrele plângeau, împletind griul lor postum cu verdele speranţei ce se legăna pe crengile arborilor bătrâni.

    Zilele trecute am primit veşti despre Mama Senciuc. A îmbătrânit, dar aşteaptă ca în fiecare an, să-i deschidem uşa, ori să mai sărim gardul de piatră cenuşiu, care dacă ar putea vorbi, ce multe ar mai povesti.. 
Poate că vara asta dorurile ni se vor depăna iarăşi pe aleile umbroase, atât de tainice şi odihnitoare ca altădată..

Elena Marin ALEXE