Vis de februarie
de Elena Marin Alexe
Eram iarbă verde
şi mă păşteau caii sufletului,
dar nu gemeam sub copitele lor.
Înflorea salcâmul speranţei
pentru a nu ştiu cât-a oară,
sub ochii mei înrouraţi.
De sus norii mă boceau inerţi,
când merii îmi împleteau cununiţe albe,
cosiţele mele aduceau a jerfă necurmată,
iar dimineţile grijulii
mă scăldau în rouă proaspătă,
culeasă de sub tălpile lui Dumnezeu
şi avea aromă de Golgotă
sfâşiată de cruce.
M-ai strigat pe un nume nemaiauzit vreodată
şi Te-am recunoscut
după zâmbetul împletit din durere
şi dragoste eternă.
În urechi îmi şopteai cea mai mare poruncă:
Dragostea.
