Dobitocul
S-a-ntâmplat cândva, într-o vară
În vacanţă, pe la ţară,
Să-mi petrec timpul cântând
Drumurile cutreierând,
Peisajul admirând,
Roua-n iarbă scuturând,
Flori pe câmpuri culegând,
Fluturi roşii urmârind,
Până seara, atuncea când,
Frânt, în pat, cădeam dormind,
Somn adânc şi fără vis –
Viaţă ca-n Paradis!…
Într-o vreme am realizat,
Că nu-i aşa viaţa la sat,
Că oamenii, dimineaţa,
Se trezesc, îşi spală faţa,
Iau câte o îmbucătură,
Ş-apoi merg în bătătură,
La cele dobitoace,
Ce-şi aşteaptă hrana-n troace.
Şi uite aşa, pe răcoare,
Vor fi scoase la plimbare,
Iar ziua-n amiaza mare,
Duse la o adăpătoare.
De-ar fi numai de animale,
Dar oamenii au şi tarlale!
Se spetesc muncind ogorul
Asigurându-şi viitorul.
Apoi la cules de fân
Ş-un copil crescut la sân,
Timpul trece ca năluca
Treabă-i toată ziulica!
Dar privind încolo, încoace,
Şi la cele dobitoace,
Cum îşi savurează hrana,
Îngroşând pe coaste slana,
Iar ţăranul transpirând
Nu-şi vede capul muncind,
Întreb, aşezându-mi tocul:
Oare cine-i dobitocul?
Poezie scrisă de Gabriel TODICĂ
