de Todirel CĂLUGĂRIŢA
din cartea „Asupra unor dedesubturi”, apărută la Editura „Cuvântul nostru” – Suceava, 2002
După scena primei înfăţişări, urmează să captăm semnalele nonverbale pe care femeia catadicseşte să ni le trimită. Scrisoarea inimii este citită în ochi, zice englezul; „am citit în ochii tăi cei sublimi că şi tu corespunzi la amoarea mea”(I.L.Caragiale – O noapte furtunoasă).
Peste 65% din comunicarea obişnuită între doi indivizi este nonverbală, zice expertul: zâmbetul şi ridicarea sprâncenelor, spre exemplu, sau privitul cu coada ochiului sunt dovezi ale simpatiei. Şi „…după cum e şi femeia: dacă trage la ei cu coada ochiului şi face fasoane, vezi bine! Bagabonţii atâta aşteaptă” – asta o ştie până şi Nae Ipingescu.
Bună şi simpatia, nimic de zis, „un sentiment de prim-ministru” (Camus), dar cum „sufletul femeii este suprafaţă, un strat de apă mobil şi zgomotos pe o albie fără adâncime” (Nietzsche), nu va trece mult şi vom observa, odată cu Eminescu, că „femeia zâmbeşte tuturora cu gândirea ei uşoară”, iar – odată cu Miron Radu Paraschivescu – vom constata, cu o îngrijorare care ne şade bine, că:
„Eu credeam că-i doar a mea;
dar, pitită sub perdea,
la toţi fanţii se gimbea…”.
Sunt şi cazuri când „subiectul” pozează în noli me tangeriană, face opoziţie, având (parcă) în vedere ceea ce unii psihologi cred, chiar: că principalul farmec a ceea ce e cel mai bun constă tocmai în dificultatea atingerii lui. Acest plan poate fi dejucat cu uşurinţă, dacă seducătorul fuge în acelaşi timp după alte câteva, opoziţia categorică devenind ridicolă – căci ar spori inutil importanţa agresiunii lui, l-ar băga prea tare în seamă şi l-ar mări până la dimensiunea care să-i acopere victimei întreg orizontul de aşteptări. Şi e mai sigur să te ţii de şase, decât de una – gândul că e semn de îmbătrânire când începi să le alegi te sileşte să o crezi.
Concluzia ce se impune de la sine este că:
„…femeia negreşit,
E bine să reziste…dar nu la nesfârşit”(Martial). Iar celui ce-i sfârâie călcăiele vulnerabile după cineva îi poate fi util acest reproş al lui Ion Barbu, făcut într-o astfel de ocazie: „Nu dau voie Femeii române să reziste mai mult de cinci minute!”.
* * *
Noi, însă, averizaţi fiind de Ovidiu că amorul creşte în cei respinşi, vom trece – cu arme şi bagaje – pe un teritoriu eminamente retoric: îi vom vorbi în cheia do, a doamnelor prin excelenţă:
„Spunându-i direct,
Apoi de-a-ndoaselea
Toate cuvintele referitoare la vreme”(M.Sorescu).
Ne iată în plină „scenă a balconului:, când indicat este „să te prefaci c-o iubeşti şi de rana din piept să te vaieţi”(Ovidiu). E momentul poetului liric: „Angel radios!…Inima-mi palpită de amoare. Sunt într-o poziţiune pitorească şi mizericordioasă şi sufăr peste poate”. C-aşa era Rică – „tare”.
E timpul să umbli la şoşele şi momele, s-o înşeli cu linguşeli; care, cu cât sunt mai groase, mai „cinice”, cu atât prind mai bine. „Cele mai eficiente complimente ce se pot aduce…sunt clişeele şi locurile comune cele mai tocite. Atunci ea se va înfiora, îşi va scutura părul, va da din coate, se va fandosi etc., etc., alte locuri comune” – o spune Don Juan al lui dom’ Breban. Căci un compliment, chiar în treacăt făcut, are o putere uluitoare asupra femeii. „Un mascul perfid, care farmecă cu meşteşug femela printr-un şuvoi de născociri nevrednice să li se dea crezare, poate să dobândească asupra ei o putere care o duce la un pas de pierzanie…”(Thomas Hardy).
* * *
Asupra „scenei alcovului”, în vederea căreia au fost elaborate toate aceste intrigi, nu are rost să zăbovim prea mult, ea fiind atât de cunoscută încât abia dacă mai amintim că are rolul de a asigura un oarecare echilibru între frustrare şi libertinaj, de a transforma spiritual energia sexuală etc. Aşa că trecem direct la ”comedia moralităţii”. Pentru că stă scris într-o lege a lui Murphy, pe care n-avem curajul s-o contrazicem, că tot ceea ce e bun e ori ilegal, ori imoral, ori îngraşă. Îngr(o)aşă, adăugăm noi. Şi nici nu durează. Tocmai de aceea vom avea bunul simţ să regretăm în gura mare şi faţă de mulţimi importante că relaţia, care promitea – pasămite – atât, nu mai poate să ţină. Şi nu uita să fii civilizat: mulţumeşte-i pentru sex, în cazul că ai rămas nesifilizat!
A se vedea cazul vizirului care, cuprins de teama că-şi va pierde libertatea de spirit din pricina unei cadâne a haremului său, de care se îndrăgostise vădit, s-a descotorosit de aceasta în acel ciudat stil al lui Barbă Albastru, care în statele moderne cheamă după el criminaliştii.
Spre deosebire de acesta, o situaţie delicată a evitat Ludovic al XV-lea, atunci când mareşalul Richelieu i-a propus ca metresă o damă „de înaltă extracţiune”; regele a refuzat, declarând că prea îl va costa să scape de ea.
De altfel, o poveste perfectă de dragoste este aceea dintre un vibrator şi o femeie gonflabilă.Noi, oamenii, avem în plus sufletul – măcar ca pretext pentru a face psihologie. Pentru că „fapta ceea/ ce-o face omul cu femeia”, dar mai ales intriga ce conduce deseori la ea sunt activităţi cronofage (SIDA ne poate mânca timpul tot!), savanţii ne dau tot concursul, inventând de zor vibratoare pe toate gusturile, inclusiv muzicale sau sintetizând produse noi, substanţe ce conduc la marile „bucurii ale Venerei”.
Un orgasm pe zi ţine psihiatrul departe. Şi îl ţine şi pe partener, căci ştiinţa îl produce, în ultima vreme, prin telecomandă. În curând, veţi vedea, va fi mai liniştitor să ne lăsăm mândra jucând pocher-striptiz în dormitor, cu clona lui Schwarzenegger (a se citi ”cea proprie”, de către cei excesiv de posesivi!), decât să nu ştim pe unde-şi face mendrele.
O grămadă de motive, iată, ca să fim optimişti…
Ziarul de pe Net
Domnul Călugăriţa este îndrăgostit, e clar…!