Maria Magdalena
Ţi-am aşezat pe frunte spinii,
În palme cuie Ţi-am bătut,
Au plâns şi s-au uscat toţi crinii,
Tu m-ai privit şi ai tăcut.
Pe boltă stele ce veghează
În noaptea neagră, s-au ascuns,
Cernite, zorile oftează,
Suliţa-n coaste a pătruns.
De remuşcări sufletul geme
Şi nu se lasă mângâiat,
În inimă-nfloresc dileme,
Sub pleoape lacrimi stau la sfat.
Însingurarea greu apasă,
Speranţa frântă cade-n drum,
Mă prinde dorul de acasă,
Mă scutur de firesc, de scrum.
De când Te-am răstignit Îsuse,
Nisip şi pietre-am adunat,
Noian de rătăciri absurde,
În gânduri m-au abandonat.
Albastrul nu mai e albastru,
Nici crinii nu mai au miros,
Te ung cu mir de alabastru
Şi ochii mei privesc în jos.
Splendoarea jertfei mă-ncovoaie,
Îngenunchez şi mă supun,
Mă spală sângele-Ţi şiroaie,
Durerea mea doar Ţie-ţi spun.
M-asculţi şi mâna Ta se-ntinde
Cu mângâieri şi cu balsam,
O pace tainică se-aşterne,
Sunt fericită că Te am.
Mă ierţi, a câta oară Doamne
Cuvintele pălesc , Tu plângi,
Arunc povara mea de toamne,
Fără cuvinte mă înfrângi.
************************
Plângea Maria Magdalena,
Căci lacrima nu-i mai seca
Dar la picioarele Iubirii,
Inima ei se vindeca.
de Elena Marin Alexe
Ziarul de pe Net
