Abia ce ieşi fiică-sa, Mariana, din salon şi greutatea i se şi aşeză nemiloasă pe coşul pieptului. Îşi aminti ziua în care a găsit-o în trenul personal de Buzău. Era frig de crăpau pietrele şi plânsul înfundat, mai mult scâncit, îi atrase atenţia spre colţul vagonului.Înfofolită într-o pătură umedă, cu ochişorii vii, strălucitori, micuţa făptură îşi strâmbase chipul de atâta plâns.A luat-o fără să stea prea mult pe gânduri.Într-o săptămână i-a făcut şi actele. Acum era o fată înaltă, deşteaptă.Se mândrea cu ea, căci era învăţătoare la o şcoală din oraşul lor, Fălticeni. Amintirile zburau prin inima lui. Se simţea sleit de puteri, aşa era în fiecare zi de vizită. Nu îi plăceau vizitele.Citea în ochii fiecăruia ca într-o carte deschisă. Ei însă nu vor şti niciodată cât detesta el mila lor prefăcută, privirile cleiose, lacrimile şterse pe furiş şi urările false de sănătate. Îi înjura în gând şi nu înţelegea de ce se prefac aşa. Cel puţin nevastă-sa, Aneta, abia aştepta să moară, să scape de el.O auzise nu o data, pe când credea că doarme adânc, cum îi zicea: de-aş scăpa de tine odată, că m-am săturat…nu mai crăpi… ?!
Azi salonul fu mult mai aglomerat şi nici nu apuca să-şi tragă sufletul că blestemata de uşă se deschidea fără oprire. La un moment dat avu chiar impresia că stau la rând afară, pe holul spitalului, şi abia aşteaptă să intre să-l disece cu priviri lacome, neruşinate. Ce nevoie mai avea el de prezenţa lor? Cât a fost sănătos toţi fugeau de el, ocolindu-l mai ales la sărbători, căci nu le plăcea francheţea lui, felul direct în care spunea lucrurilor pe nume. Era singurul care le etala pe faţă defectele caracterului şi asta nu le era prea la îndemână. Multe rude îl urau chiar, altele îl dispreţuiau că nu are tact. Lui îi era indiferent. Nu putea fi altfel. Acum îşi ştia sfârşitul aproape şi nu-şi dorea decât liniştea ultimelor clipe. Tare ar fi vrut să o mai vadă pe nepoată-sa, pe Ileana, fiica Marcelei, sora lui, care se prăpădise în lupta cu un cancer nemilos. Nepoată-sa, abia măritată de un an, era acum însărcinată şi tare ar fi vrut să o revadă. Gândurile treceau prin el ca o vijelie obosindu-l.Oftă adânc şi închise ochii. Auzi ca prin vis uşa deschizându-se uşor, cu delicateţe, şi paşii care se îndreptau spre patul lui. Nu deschise ochii până nu simţi şoapta care îi mângâie obrazul răvăşit de boală:
– Bună ziua, nenea Mihai, dormi? Ce mai faci?
Glasul îl făcu să întredeschidă pleoapele, iar chipul fetei cu plete negre şi buclate îi aşeză pe faţa palidă o rază de bucurie. Zâmbi larg. Când mâinile fetei îi cuprinseră mâna, se simţi eliberat de tristeţe şi parcă toată greutatea de pe piept dispăru. Ochii se roteau fericiţi încercând să o cuprindă cu privirea şi cu tot sufletul îi şopti:
– Of, ce te-am adus cu gândul, fată dragă! Tare mult mi-am dorit să te mai văd!
–Mi-a fost foarte dor de matale, unchiule! Aşă că iată-mă aici, am venit să văd ce mai faci, cum te mai simţi … ?
Îi povesti pe nerăsuflate măgăriile, făţărniciile pe care trebuia să le suporte de la unele rude, care nu-l aveau deloc la inimă, dar îl vizitau aproape zilnic, chipurile foarte înduioşaţi de boala nenorocită care-l vlăguia văzând cu ochii.
Nepoată-sa îl iubea ca pe sufletul ei. Era tot ce-i mai rămăsese de la maică-sa pe care nu o cunoscuse, căci rămase orfană la o vârstă fragedă, cam de şapte luni. Unchiul Mihai era singura legătură maternă, de aceea aproape că îl venera. Ştia că nenea Mihai, cum îi spunea ea, nu era perfecţiunea întruchipată, dar îl iubea sincer aşa cum era, cu toate petele lui… Aprecia mult sinceritatea lui, dar şi umorul lui natural, caragialesc. Cum stătea acolo, lângă patul lui, ţinându-i mâna în palmele ei, ar fi vrut să-i dea puteri să învingă boala necruţătoare. Când îl mângâia pe frunte, ochii i se închideau şi un suspin de uşurare se strecura printre buzele ofilite. Din când în când glasul ei încerca să-l încurajeze:
– Lasă, nea’ Mihai că mata eşti puternic şi luptător, ai trecut peste atâtea obstacole. Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să treci şi peste ăsta, ai să vezi…îi şoptea cu multă dragoste în voce Ilenuţa, nepoată-sa.
El o privea cu drag, tăcând cu înţeles.
– La Dumnezeu este totul posibil, numai să crezi unchiule, îi şoptea fata din nou, vrând să-i mai dea un strop de speranţă.
Nea’ Mihai se mulţumea să zâmbeascăşi să-i facă ştrengăreşte cu ochiul. Apoi, ca şi când şi-ar fi adus aminte de ceva, îşi trecea mâna peste frunte şi după ce-şi aşeza şuviţa rebelă spunea:
– Sigur o să scap, dar oare cui să-i vând eu gastrita asta nemernică? O dau ieftin de tot, poate găsesc niscaiva amatori de chilipiruri…
De sub pleoapele veştede o lacrimă se strecură anevoie, cu toată încercarea lui din răsputeri de a o tine în frâu, ca să nu-i strice inima fetei care îl acoperea cu atâta dragoste. Îşi îndemnă inima să atingă clipa de veselie, căci numai aşa o putea linişti pe nepoată-sa. Cu maliţiozitatea-i binecunoscută, îi istorisi acesteia cât de dor îi este să-şi vadă surii lui. Aneta, nevastă-sa, îi vânduse caii, frumoşii lui cai suri, cu care se lăuda până mai ieri…Şi ca să vezi, năpastă, când aceasta vru să-i scoată din grajd, alunecă şi căzu pe spate, cât era de mare şi grăsană, chiar în faţa cumpărătorilor, peruca zburându-i cât colo, de s-au speriat cumpărătorii, nişte gospodari din Liteni, când i-au văzut capul pleşuv ca fundul unui prunc nou născut…Apucată de stihii, nervoasă ca un vulcan, sluta i-a alungat din ogradă şi a dat drumul la câine. Peste o săptămână i-a vândut unui căruţaş din Ţarna Mare. Tare i-ar fi plăcut lui nea’Mihai să nu-i vândă, să aştepte măcar până murea el …Azi, când l-a vizitat, a fost ispitit o clipă să-i tragă peruca veche de pe creştet în văzul tuturor, dar şi-a spus, la ce bun? Zgripţuroaica rămănea tot aşa. El n-a putut s-o schimbe, deşi s-a străduit o viaţă de om.
Chipul Ilenei se lumina când povestea el. Avea un talent, un haz nemaipomenit şi îşi ticluia amintirile cu tact, ca să capteze atenţia ascultătorilor. Fata îl îndemnă cu glas şoptit să-i mai povestească ceva, că prea frumos ştia a povesti! Îi ridică perna şi-l aşeză puţin mai sus. Bărbatul, cu privirile strecurate printre gene, îşi chemă amintirile din vremea când era cel mai vestit chelner de la restaurantul din Strada Mare, Stânişoara. Avea ştofă de chelner, adică era bun de gură. La raionul lui era mereu aglomerat. Odată cu sticla de consumaţie şi cu mititeii ce sfârâiau încă, aducea la masa consumatorilor şi o porţie de glume, aşa încât pe unde trecea el mesele deveneau mai vesele, mai animate.
– Să-ţi spun şi ţie o snoavă, fată dragă. Într-o zi trecea o căruţă pe strada noastră.Omul mâna calul şi striga cât îl ţineau bojocii:Ha haai la me, ha hai la me, la meri haiii la meheeri.Din curte ieşi un vecin şi îi ceru să vadă ce mere are. Omul dădu velinţa deoparte şi când colo în căruţă erau două coşuri cu prune. Vecinul meu îl apostrofă întrebându-l de ce strigă hai la mere, dacă el are de vânzare prune? Omul îi răspunse la fel de bâlbâit:Apoi ccc cu cumm să să strig, ha hai la prrr, ha hai la prrr prrrune, că se opreşte calul!
Râsul lui răsuna ca o cascadă şi amândoi se desfătau copios de întâmplarea hazlie. Timpul parcă se oprise în loc. O soră intră grăbită şi mirată îl privi cu interes, ba chiar îndrăzni să întrebe de ce râde aşa copios. Nenea Mihai fu nevoit să-i povestească şi ei întâmplarea cu voce mai tare, astfel că în câteva minute întreg salonul era zguduit de râsetele celor care nu mai simţiseră de multă vreme atâta bucurie. Văzându-l în formă, Ileana îndrăzni să-l provoace, rugându-l să-şi mai amintească ceva vesel. Bărbatul clipi des şi începu să-i povestească:
– Mai venea câte unul pe care, după ce bea peste măsură, nu-l mai puteai urni de la masă şi trebuia să întârzie cu mezamplastul. Văzândcă avea bani la el, îl lăsa să doarmă vreo cinci minute, apoi îl trezea şi-i cerea să achite consumaţia. Acesta plătea şi adormea iar. După câteva minute iar îl trezeaşi iar plătea. Apoi chema birjarul şi-l lăsa în seama ăluia să-l ducă acasă. Să ştii că acum îmi pare rău, fată dragă, atunci mi se părea o şotie, dar nu era … Acum e prea târziu. Ce pot să mai fac? Ăla e dus de mult pe lumea cealaltă şi acuş acuş mă duc şi eu. Da tare mă bucur că m-ai alinat, că doar tu îmi mai faci inima să bată, fată dragă. Să nu uiţi niciodată să mănânci salată Boeuf, aşa în amintirea mea… când nu voi mai fi, să nu uiţi pe nenea Mihai!
S-au despărţit cu greu, la insistenţele sorei care trebuia să stingă lumina în salon. Fata plecă, nu înainte să-i sărute fruntea şi mâna. În urma ei sora le ură bolnavilor noapte bună şi stinse grăbită lumina. El se întinse sub cearşaf şi ocărând-o în gând scăpă şi vreo două vorbe de năduf:
– Las’ că tot pe întuneric oi sta …Scârbo!
O nouă dimineaţă nu-i mai răsări pe obraz. Adormise.
de Elena Marin Alexe
Ziarul de pe Net
