Din jurnalul unui consilier de centru-dreapta
Todirel CĂLUGĂRIŢA
8. Să admitem, Cititorule de pe Net, că lumea-i un pahar cu vin pe care-l ţii în mână: văzul se bucură de culoare, mirosul se bucură de buchet, gustul se bucură de ceva ce nu se discută, simţul tactil se bucură de forma paharului şi – bine e să ai cu cine ciocni, ca să se bucure şi auzul de ceva (căci de propriul nostru gâlgâit e prea puţin).
Aceste însuşiri ale lumii-ca-un-pahar-(aproape)-plin formează primul sistem de semnalizare (senzaţii, percepţii, reprezentări). Ca să mergem spre cel de-al doilea (dacă tot ne-am pornit cu o treabă), ne vom aduce în memorie clasicul exemplu dezvoltat de marele fiziolog rus Ivan Petrovici PAVLOV.
Astfel, dacă unui câine flămând i se sună dintr-un clopoţel de fiecare dată când i se aduce mâncare, acesta va sfârşi, după un timp, prin a saliva doar la auzul clinchetului, chiar şi în absenţa mâncării.
Experimentul a dus la crearea conceptului de reflex condiţionat şi la scornirea (căci după ’89 e voie şi să “scorniceşti”, că tot degeaba !) a unei butade sclipitoare:
“După ce a murit câinele, Pavlov i-a mai dus de mâncare încă trei ani”.
Această vorbă de spirit a fost făcută posibilă de cel de-al doilea sistem de semnalizare, gândirea abstractă sau limbajul, care este pus de savantul rus în legătură cu existenţa socială a omului.
Cât despre om, e limpede, are cap – iar din acest punct de vedere nu se mai poate face nimic: epoca ghilotinărilor şi a descăpăţânărilor de orice fel a apus, iar la figurat nu riscă mai nimeni să-şi piardă capul după cineva.
Atât că acest cap s-ar cădea să fie locuit. Numai că unii nu poartă asupra lor “micuţele celule cenuşii” (ce lula lor !) şi, supăraţi pe minte, zac în animalitate (cu cât mai imbecili, cu atât mai puţine probleme !), în cazul că mai au, totuşi, toată ţigla pe casă.
La ceilalţi se constată că există acel fragment ce se dezvoltă tumoral, pe socoteala vieţii (“câtă luciditate …,atâta dramă !” afirma un personaj al lui Camil PETRESCU), tinzând s-o oprime, s-o pună la index, să-i zăgăzuiască mersul şi să devină inamicul nr.1 al fericirii – o sărbătoare care începe atunci când raţiunea intră în şomaj.
Aşa că e un imperativ să realizezi (e la genunchiul broaştei !) că, faţă de insul care aruncă o privire în cărţi şi două în viaţă, precum (numai) spunea GOETHE sau de cel băgat cu totul în cărţi (de să-l cauţi cu câinii), cel ce ştie carte până la glezne este favorizat.
Cronofag fiind, acesta se hrăneşte cu timpul celor din jur, împărtăşind credinţa canibalului: plăcerea de a consuma omenet mai că nu contează, pe lângă certitudinea că va căpăta calităţile celui devorat.
Doar că, dacă mintea ar creşte pe drumuri, ar paşte-o şi măgarii, deci mai e ceva vreme până când cronofagul îşi va putea mări coeficientul de inteligenţă îngurgitând hapuri. Până atunci, i-ar prinde bine trei aserţiuni, cât să-l caracterizeze:
1.dacă ai creier, nu-i musai să-l foloseşti;
2.dacă tot îl foloseşti, atunci fă-o cu parcimonie;
3.de fapt, nici n-ai nevoie de creier pentru a fi fericit.
Cu acestea, omul se reîntoarce, pe NET, la primul sistem de semnalizare (defilări de imagini fără sens în clipuri,ciuntiri de cuvinte şi abrevieri de limbaj în mail-uri, torente de sunete acoperitoare de texte jenante, feţe fără istorie în reţele de socializare, jocuri care nu se ştie ce dezvoltă şi hălci de cărnuri peste tot).
În consecinţă, acesta ia informaţia “nemestecată” şi se năpusteşte pe canalele electronicii precum viermele Planaria care îşi însuşeşte un reflex condiţionat dacă mănâncă un alt vierme care a deprins reflexul respectiv.
Căci iată ce-au izbutit asupra umanităţii atâtea veacuri de gândireabstractă, mai degrabă decât războaiele sau alte cataclisme: au transformat omul neajutorat din mijlocul naturii în omul dezorientat din mijlocul tehnicii.
Iar tehnica se perfecţionează într-un asemenea ritm încât devenim interschimbabili, anexe ale memoriei computerizate a lumii – atâta timp cât nu mai lucrăm la propria noastră neasemănare, atâta timp cât nu ne mai miră suficient faptul de a fi unici.
Oare vom deveni cu toţii atât de precauţi încât să ne păstrăm gândurile în capete străine, electronice, şi nu “la cutiuţă” – în propriile capete (dacă nu-s seci), adică la cheremul vreunei carenţe de iod pe care endocrinologii noştri ar depista-o cu întârziere, constatând sec că s-ar fi redus cu vreo 15% capacitatea intelectuală a românului ?
Pagubă-n ciuperci, căci “la vremuri noi, tot noi”, numai “omul potrivit la locul potrivit” – ia-l de unde nu-i !
Ziarul de pe Net
