Tic-tac
Inima mea s-a făcut covor moale de bumbac
În fața pașilor tăi pierduți,
Tocmai când păsările cu cioc metalic dau ocol larg
Să vadă cum e timpul de pradă.
Ecuațiile tale nu au tot timpul doar o necunoscută,
Iar eu, de cele mai multe ori nu găsesc nici măcar una, de rușine,
Deși îmi tulbur mintea-n palmă
Și-mi lovesc fruntea de oasele-gheară ale mâinilor.
Dascălii poveștilor fără cusur și-au înghețat materia
Până la primăvară, când va fi soare din nou…
Rămânem singuri, oameni și pietre
Călcând ușor unii peste ceilalți, să nu ne spargem.
Cristina Bărăscu
