Fălticeni – orașul nostalgiilor obligatorii

Încerc să(-mi) explic de ce orașul “de dorul căruia se poate și muri” dar, mai ales, acest bulevard al literaturii române numit cândva Ulița Rădășenilor, iar astăzi strada Ion Creangă, sunt printre cele mai bogate tezaure spirituale ale poporului român.
Umblu, așadar, la cauzele care au făcut ca producția creatoare să se grupeze, nu într-o anumită perioadă a istoriei caracterizată ca “epoca de aur” (cum s-a întâmplat în câteva rânduri în istoria umanității), ci (s-o facă) într-o anumită zonă, de o parte și de alta a unei străzi lungi de circa 1 km – un adevărat muzeu în aer liber (ignorat, din păcate de autoritățile fălticenene, preocupate mai degrabă să distrugă zonele verzi ale orașului sau să planteze în funcții neaveniți).

Târgul Fălticeni, numit și Târgul Șoldănești sau Târgul Șomuz, a fost întemeiat în anul 1780,prin contribuția evreilor și prin transformarea unor sate atestate documentar încă dinainte de anii 1400. Mai întâi s-au stabilit aici târgoveții: creștini, armeni, jidovi… Mai apoi s-a populat locul cu cei refugiați din calea revărsărilor repetate ale râului Moldova, locuitorii de diverse etnii ai primei reședințe domnești a țării, Baia. În fine, când Austria a ocupat nordul Moldovei, dându-i numele Bucovina (1775), aici s-a mutat prefectura noului ținut al Sucevei (după ce mai înainte, vreme de jumătate de an, fusese la Rădășeni), din altă fostă reședință domnească a Moldovei (Suceava). Astfel că, încă de la începutul existenței Fălticeniului ca târg, s-a produs fenomenul de încrucișare a populațiilor (“cross-fertilization”), interculturalismul fiind benefic creativității, întrucât distruge blocajele (sociale, metodologice și emotive). Spre exemplu, conformismul (blocaj social) dispare, se estompează măcar, fiindcă e dificil să urmezi tendința de a gândi a majorității în acest caz, când ea este greu de stabilit – printre atâtea nații. Acesta a fost, să zicem, contextul istoric.

Succesul economic al noului târg nu a întârziat să apară, odată cu fixarea unui numar mare de iarmaroace, de natură a încuraja negoțul. De precizat că, la câțiva pași mai încolo, rădășenenii erau deja renumiți comercianți (de la care pare că ar fi avut de luat lecții chiar și evreii), menționat fiind în înscrisuri de pe vremea lui Alexandru cel Bun negoțul cu poame făcut cu polonii. Cert e că, în secolul al XIX-lea, târgul acesta era, și n-o zic eu, “centrul principal al comerțului Moldovei cu Austria”, favorizat de poziția sa geografică, la granița de nord a Regatului cu Imperiul ce sfârtecase Moldova, creînd o Bucovină artificială de care unii se țin astăzi tare mândri, uitând că, spre exemplu, marele patriot Ciprian Porumbescu o numea – ce frumos! – Arboroasa.

Astfel că la Fălticeni nu doar că au fost condiții de formare spirituală, dar au putut fi atrase și numeroase personalități din alte zone (unele rămânând definitiv aici), deoarece erau întrunite condițiile de existență a celor 3T: Tehnologie (puzderia de ziare și de tipografii din perioada 1876-1940 stă mărturie pentru cei dispuși să n-o creadă), Toleranța (statisticile din 1850 arată că peste 60% din populație avea origini evreiești) și Talent (care nu a lipsit niciodată acestei nații, păcat însă că atât de rar acompaniat de caracter!).

E cunoscut că trei sunt factorii care pot determina creativitatea individuală în orice situație: expertiza, competențele de gândire creativă și motivația (mai ales intrinsecă). Cum talentul, o știm/bănuim, înseamnă o rație de transpirație, dar și o doză de inspirație, expertiza își are, în contextul nostru, importanța sa.
Ea a fost adusă prin intermediul pepinierei de intelectuali instruiți, formate de Gheorghe Asachi la “Academia Mihăileană” (nucleul viitoarei Universități din Iași), începând cu anul 1835. Asachi s-a ocupat timp îndelungat, circa 40 de ani, și de reorganizarea școlilor din Moldova. Dar selectarea și îndrumarea învățătorilor din județ avea să fie opera unui pedagog de excepție, Serafim Ionescu, venit din București și stabilit definitiv la Fălticeni. El s-a făcut prețuit în capitala Moldovei, așa că unii dintre cei mai buni absolvenți ai Școlii Normale “Vasile Lupu” din Iași “luau drumul satelor din ținutul Fălticenilor” (Cătălin Ciolca, “Cartea Fălticenilor de la A la Z”).
Desigur că se vor găsi și explicații legate de cadrul natural, blândețea dealurilor și a caracterelor oamenilor locului, hâtri și sfătoși cât încape, predispuși la metafizică sau bântuiți de o aprigă melancolie – sentimentul de export al moldoveanului , dar și la degustări îndelungi de vin (ne aflăm, totuși, la limita de nord a cultivării viței de vie). Unii iau în calcul plantațiile pomicole (cele mai vechi bazine pomicole din țară fiind la Rădășeni) sau iazurile piscicole (conținutul de fosfor al peștilor provocând, se pare.scântei de inteligență – dar naiba știe de ce numai unora!). Au fost năstrușnici și cei care au propus să se trimită și solul la analiză, doar-doar se va găsi explicația pentru care această uliță (și acest târg) au dat țării cel mai mare număr de personalități pe metru pătrat sau, dacă vreți, raportat la numărul de locuitori, depășind Bucureștii și Iașul.

De luat în seamă este și bogăția vocabularului, existând mai multe cuvinte, cu etimologii diferite, care să numească una și aceeași entitate, deci o mai mare posibilitate de a alege, de a face conexiuni, de a jongla pe tărâm literar.
La finalul acestor gânduri despre orașul nostalgiilor obligatorii, îmi permit să plasez rodnic, zic eu, două sugestii:
1. Strada Ion Creangă să revină la numele ei consacrat, unic – Ulița Rădășenilor;
2. Autoritățile să antameze un proiect, eventual din fonduri europene, prin care să refacă tăblițele «amintitoare» sau să pună altele noi (unde le e locul), să refacă unele case memoriale, să amplaseze busturile personalităților pe marginea uliței, în dreptul porților sau unde au acordul proprietarilor actuali – adică să pună Fălticeniul pe harta turismului cultural, acolo unde îi e locul…
Pentru alte propuneri, de exemplu să pună oameni potriviți la locurile potrivite din fruntea instituțiilor culturale, mi-aș înfierbânta tastatura de pomană!

TODIREL CĂLUGĂRIȚA

Ziarul de pe Net