Etico-politicul: un prim model de gândire (1)
Există, și astăzi, tendința raportării la politică din unghi etic. Când ne referim la comportamentul sau la decizia unui politician, o plasăm fie în zodia „binelui”, fie în aceea a „răului”. Avem de-a face, aici, cu proiecția peste timp a unui model de gândire care s-a configurat în urmă cu două milenii și jumătate, în antichitatea grecească. Este momentul în care filosofia nu mai e preocupată exclusiv de lumea naturală, ci capătă, pas cu pas, un pronunțat discurs antropocentric. Omul și tot ceea ce ține de lumea sa marchează, de acum înainte – cel puțin pentru ceea ce a devenit spațiul de reflecție occidental – interesul gânditorilor. E epoca în care apar preocupările de filosofie socială și politică, din moment ce organizarea lumii omului naște critici ale prezentului, reclamă proiecții pentru viitor și revendică necesitatea respectării unor principii în elaborarea acestor proiecții. Două întrebări devin, în acest punct, esențiale: : i) cum a luat naștere comunitatea politică? și ii) care este scopul acesteia? Ele vor traversa, de altfel, secole de relecție, răspunsurile diferite conturând cele trei mari modele ale gândirii politice.
Platon este unul dintre autorii reprezentativi pentru primul model de gândire, cel etico-politic. Din punctul său de vedere, ce se conturează filosofico-politic în dialoguri precum Republica, Legile sau Omul politic, comunitatea organizată social este un rezultat al faptului că omul nu-și este suficient. Prin urmare, pentru a-și putea asigura supraviețuirea, trebuie să se însoțească, dând astfel naștere comunității. Tipurile de însoțire succesive au drept produs final statul („la început a fost familia, mai multe familii reunite au format satul, iar mai multe sate reunite au format statul”). Nu este vorba, desigur, despre un stat în sens modern, ci despre o comunitate politică restrânsă la nivelul unui oraș-cetate, al unei cetăți-stat, al unui polis. E o construcție politică pe care vechii greci au articulat-o teoretic și practic și de la care plecând au încercat să identifice, apoi, forma cea mai bună de organizare comunitară. Care este, însă, scopul acestei comunități? El este, neîndoios, după cum o spune răspicat Platon, binele public. De aici decurge componenta etică a acestui model de gândire politică. Are însă orice membru al comunității acces la înțelegerea a ceea ce înseamnă acest bine public, ce poate fi tradus prin „binele întregii cetăți”? Spre deosebire de ceea ce am putea crede azi, când oricare dintre noi se poate implica, într-o formă sau alta, în dezbaterea publică, vechii greci nici nu concepeau o astfel de situație. (Din acest punct de vedere, vom avea ocazia să constatăm că nici măcar organizarea politică democratică, inventată, cum știe toată lumea, tot în Grecia antică, nu permitea posibilitatea ca fiecare membru al comunității să se poată exprima cu privire la binele public).
Filosofia politică a lui Platon se fundamentează pe o filosofie a cunoașterii. În optica sa, sunt puțini cei care au acces la cunoașterea Binelui, Adevărului și Frumosului, cele trei repere axiologice esențiale. Binele public, deci binele politic, este doar o componentă a Ideii de Bine, pe care o pot cunoaște doar oamenii special pregătiți în acest sens. Explicația gânditorului grec pentru această stare de lucruri este una de factură alegorică. În cartea a VII-a a Republicii el prezintă „Mitul peșterii”, cu ajutorul căruia redă lungul și periculosul drum pe care un om trebuie să-l urmeze până la cunoașterea Ideilor. Într-o primă fază, mai mulți oameni, legați de mâni și de picioare, își duc întreaga viață fiind obligați să privească spre peretele peșterii situat în fața lor, unde umbra unui foc proiectează umbre ale unor obiecte purtate de alți oameni, de astă dată liberi, care se plimbă prin spatele lor. Acesta e singurul tip de realitate pe care oamenii înlănțuiți o cunosc, cea a reprezentărilor lucrurilor reale, reprezentări redate prin umbre. Într-o a doua etapă, se presupune că unul dintre oamenii legați este eliberat. Va privi pentru prima dată spre oamenii și lucrurile din spatele său și va începe să creadă în realitatea adevărată a acestora, în noul adevăr. Mânat de această nouă credință, va căuta ieșirea din peșteră. Odată ajuns afară, într-o a treia fază, nu se va putea obișnui de la-nceput cu lumina soarelui și va aștepta venirea nopții pentru a putea contempla noua realitate, așa cum se vede aceasta în lumina lunii oglindită în apa unui lac. Abia în cea de a patra etapă va putea privi spre soare și va vedea noua lume în strălucirea acestuia. În cartea a VI-a a aceluiași dialog, Platon prezintă „dreapta adevărului”, ale cărei patru segmente corespund celor patru etape ale cunoașterii descrise de mit. Primele două faze, care intră în componența „lumii sensibile”, ne indică o cunoaștere bazată pe reprezentare (eikasia) și credință (pistis). În celelalte două etape, ce corespund „lumii inteligibile”, cunoașterea are ca fundamente intelectul (dianoia) și rațiunea (nous). Cel care are acces la Idei prin intermediul rațiunii este, pentru Platon, filosof (philosophos, iubitor de înțelepciune). El va deveni însă cu adevărat înțelept (sophos), doar dacă se va întoarce în peșteră spre a-i elibera din lanțurile falsei cunoașteri (dogma) pe semenii săi, spre a-i orienta către adevărata cunoaștere (episteme).
Ce relevanță are această alegorie pentru politic și politică? Ea îi permite lui Platon să argumenteze că cea mai bună formă de organizare politică, una al cărei scop să fie, cu adevărat, „binele public”, este cea care, dacă nu este să fie condusă de înțelepți, va fi condusă de filosofi. Aceasta întrucât, având acces nemediat la Ideea de Bine, ei vor putea orienta treburile publice înspre îndeplinirea „binelui cetății”. Astfel se naște prima utopie filosofico-politică proiectată rațional, asupra căreia vom avea ocazia să revenim.
P.S. Dincolo de spațiul pentru comentarii pe care ziaruldepenet.ro vi-l pune la dispoziție, aștept sugestiile și întrebările dumneavoastră la adresa de e-mail danielsandru2005@yahoo.com.
Conf.univ.dr. Daniel ŞANDRU
