Pre-text
Sub acest nume, veți avea parte, din vreme-n vreme, de cronicile unor filme ce tocmai rulează – majoritatea, în premieră – în sălile cinematografelor din țară. Nu ale celor care ne-au mai rămas (deși nu le ocolesc/ocolim, când e cazul), ci ale acelora ce ne-au fost aduse pe lângă pop-corn (că nu le mai zicem, cu diminutiv, floricele din porumb. Nu mai avem timp pentru cuvinte lungi, așa că le scurtăm cu vorbe ale marinarilor englezi, mai mult consoane, ce și le strigau, concis, pe punte, în furtuni, menite să numească instrumente și acțiuni. Și să facă inși pragmatici din mai-degrabă-contemplativii români de la Porțile Orientului…).
CINE( )M(-)A pus? Nimeni, după cum rezultă și din titlu. Este inițiativa unui cinefil ce-și fabrică singur mania, cu fiecare film în parte. Fiindcă, nu-i așa?, filmul este omul însuși: ești (și) ceea ce alegi să vezi. Doar că am preferat să pun eu întrebarea, în loc să-l las pe cititor s-o facă, nu știu câte rânduri mai la vale – în funcție de rezistența la plictiseală și de perseverența în a urmări (să le zic) idei.
CINE( )M(-)A pus să ce…? Să scriu, în primul “episod” (cum altfel să se cheme, cănd vorbim nu de cineva, ci de cinema?), despre acest film, și nu despre celelalte care rulează, săptămâna ce vine, în municipii precum Suceava și Botoșani. Când aș fi avut de ales între filme cu supraviețuitori ai unor injecții letale, luptători cu monștri de pe lângă Marele Zid, legende din ținutul trolilor, câini care vorbesc, minți fracturate de dedublați, biografii ale unor escroci care s-au ajuns sau echipe de surferi. Și să scriu, în episoadele ce urmează, despre filmul ce mi se pare că ar merita să fie văzut în mai fiecare săptămână…
Un nu știu ce imbold, care sper să mă-nghimpe încă multă vreme de-acum, o dată cu comentariile dvs.!
Așadar, să trecem la episodul 1:
Saroo: Drumul spre acasă (titul original: “Lion”)
80.000 de copii dispar, în fiecare an, din India (vă dați seama ce furori fac, pe- acolo, emisiunile de felul “Surprize-surprize”!). N-ar lipsi mult ca disparițiile să egaleze, ca număr, populația, mereu în scădere, a municipiului Suceava, de exemplu (de la 106.138 locuitori în anul 2002, la 92.121 locuitori la recensământul din 2011) – dar guvernanții se străduiesc…
Destinul unuia dintre acei copii, rupt la vârsta de 5 ani de lângă familia sa și ajuns la 1.600 km de casă, după o călătorie cu trenul, a fost redat de romanul autobiografic al unui australian adoptat, Saroo Brierley (A Long Way Home –“ Lungul drum spre casă”). Cartea a ajuns în mâinile altui australian, Garth Davis, regizor la Hollywood, iar scenariul adaptat a plăcut unei mari actrițe, Nicole Kidman (născută în 1967, la Honolulu, dar cu ascendențe în Australia), care a acceptat un rol feminin secundar pentru care, iată, a fost nominalizată pentru alt Oscar (unul îl are deja, din anul 2003).
Astfel s-a născut acest film, care mai degrabă ar fi trebuit să fie de Bollywood, deci de nevăzut (mea culpa!), dar a devenit doar semi-indian sau cvasiindian (deci de urmărit printre șervețele), dacă nu hollywoodian de-a dreptul. Să reținem, pentru început, că deși lansat târziu în premieră mondială – la 25 noiembrie 2016, filmul a avut timp să strângă 6 nominalizări la Oscar (care are festivitatea de decernare la 26 februarie 2017) și 5 la Premiile BAFTA (ce se acordă pe 12 februarie a.c.). E drept că nu a luat niciun Glob de Aur.
Titlul original al filmului, “Lion”, vine de la numele adevărat, Sheru, care s-ar traduce “leu”, al micuțului indian rătăcit de lângă fratele său. Fiu al unei mame analfabete, el își aproximează prenumele (își zice Saroo) și pocește numele localității natale, ceea ce ar fi scuzabil și la case mai mari, ținând seama că n-avea decât 5 ani la vremea când începe să se depene povestea adevărată, în anul 1986. Astfel că, după ce adoarme în tren și nu reușește să coboare decât la capătul liniei, la Calcutta , el nu reușește să spună de unde și al cui e, ca să poată fi găsit. După câteva exerciții de supraviețuire făcute, ca în filmele indiene, fără plasă de acrobat, Saroo (interpretat cu drăgălășenie de micul actor Sunny Pawar) este dat pe lista de dispariții, cu poză cu tot – dar cine să citească ziarele în sătucul depărtat de unde plecase?! În fine, găsește o inimă miloasă, într-un adăpost social, care îi face legătura cu un cuplu de australieni, familia Brierley, ce constatase că și așa sunt destui copii nefericiți, ce rost ar mai avea să aducă și ei pe lume alții (?!). Prin urmare, îl înfiază pe Saroo al nostru, care, ajuns în Tasmania, urmează școala, apoi cursurile unui colegiu…
Și poate nu s-ar mai fi întâmplat nimic dacă, douăzecișidoi de ani mai târziu, în anul 2008, în urma unei discuții cu prietenii, Saroo (interpretat, la această vârstă, de actorul britanic de origine indiană Dev Patel, cunoscut din “Vagabondul milionar” celor ce văd astfel de filme) n-ar fi aflat de Google Earth și, în aceeași împrejurare, n-ar fi reîntâlnit o “madlenă” (vehicul cu care Proust pornea în căutarea timpului pierdut): e vorba de câțiva covrigei însiropați, numiți “jalebi”, din cei la care jinduia, copil fiind, alături de fratele său, propunându-și să aibă mii, atunci când vor fi mari. Platoul cu jalebi îi amintește de copilărie și îl apucă un dor de mama și de fratele său, precum pe Făt-Frumos când a călcat pe tărâmul interzis, în afara tinereții fără bătrânețe… Lasă totul deoparte, studii, prieteni, iubită (veți putea s-o revedeți, în rolul acesteia, pe Rooney Mara cu gropițele ei din obraji – o altă nominalizată la Oscarurile din 2017, dar pentru rolul din alt film, “Carol”, unde a fost partenera unei Cate Blanchett de zile mari) și se-apucă să urmeze, pe imaginile din satelit de pe Google Earth, liniile de cale ferată ce pleacă din Calcutta pe o rază ce aproxima distanța călătoriei în care s-a rătăcit.
În fine, filmul are happy-end, ne stoarce lacrimi, dar dați-mi voie să mă îndoiesc că va primi vreun Oscar, cu toate nominalizările pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu adaptat, cel mai bun actor în rol secundar (Dev Patel), cea mai bună coloană sonoră (o putem asculta și pe Sia, cu „Never Give Up”), imagine și cea mai bună actriță în rol secundar (“prințesa” Nicole Kidman, coborâtă în viața de zi cu zi, în rolul mamei-adoptive, pentru care ”Lion” reprezintă ”o scrisoare de dragoste pentru copiii pe care i-a adoptat cu Tom Cruise”).
În orice caz, dacă tot veți descoperi drumul spre cinematograf, măcar aveți grijă să vă acoperiți ochii la ieșire, ca să nu vă iasă vorbe că ați fi lăsat pe-acolo tributul de lacrimi, obligatoriu printre atâtea emoții, artistic transfigurate!
Va urma…
Rubrică realizată de
Todirel CĂLUGĂRIȚA
todirel@ziaruldepenet.ro
todirel_calugarita@yahoo.com
