Debutul său în artă e o poveste, tot la fel de romantică precum răsăritul lunei la margine de pădure, când stelele desenează pe cer constelaţii şi imaginaţia le uneşte în simboluri. Urmându-şi fratele în adoraţia naturii, într-o seară, Jerel îşi scrie partitura în creion. Abia după 20 de ani o mângâie cu pensula, în culori de ulei, pe o pânză imensă, imaginând zămislirea vieţii. Chipurile celor nouă muze l-au ajutat clipindu-i în retină, fără să ştie de unde imaginea vârtejului vieţii în care figura inocenţei stăruia… A descoperit că va fi tată! Şi creaţia din uterul soţiei – în care numai Dumnezeu e unicul artist – s-a născut, zâmbindu-i în chipul imaginat anterior pe pânză. Fiica lui e una din cele nouă muze, de fapt, toate! O minune pe care nu caută să şi-o explice, dar pentru care a pictat în tot acest timp, fără să-i răpească din timpul lor, numai după ce, noaptea, adormea în pajiştea de vise, căutând răsăritul lunei, la margine de pădure…
Pânzele sale sunt poezii, o artă a timpului prezent, în care imaginea este metaforă, simbol şi gând. În care înţelesul străfulgeră şi-ţi străruie doar căutând în profunzime. Nu-i decor, oricât de natural s-ar dori. E pură fantezie, e imaginea gândului imortalizat pe pânză în construcţii de profunzime, nu doar de perspectivă. E un joc al percepţiilor în care Jerel construieşte metafore în imagine, iar dacă-i simte lipsa cuvântului, poezia sa o completează. Jerel Rowan Baker este şi poet, şi scriitor – un suflet complet de artist.
Ţinute doar în intimitatea căminului său, lucrările sale au putut fi văzute după ce internetul i-a intrat în casă şi reţelele de socializare au permis deschiderea multor orizonturi. Nu este un om care doreşte să (se) expună, dar a găsit că e bine să afle şi alţi iubitori de frumos de preocupările sale, deschizând, pentru ei, uşa sufletului său.
Pământul natal este, pentru fiecare, locul unde străbunii comunică dincolo de prezenţa fizică, Jerel Rowan Baker resimte o imensă tristeţe în seva ancestrală, un vârtej de sentimente a primilor băştinaşi suprapus peste cele ale colonizatorilor americani. Iată cum drama „construirii lumii noi” işi găseşte imortalizarea într-o astfel de pânză. Această creaţie duoscopică în care, percepţia căpeteniei amerindiene este o modelare a Marelui Spirit, ce oftează pentru drama poporului său, pun laolaltă aceste sentimente. Detaliile sunt asemenea secvenţelor cinematografice, şi-şi găsesc explicaţia prin parcurgerea poemului dedicat, lăsând metaforei o dublă manifestare.
Au venit de peste o mare apă,
Iar noi i-am primit cu bucurie,
Mulţumindu-ne reciproc,
Dar pielea albă ascundea o inimă neagră.
Călăreţii cu feţele palide au venit,
Având soarele în spate,
Aruncând foc,
Preschimbând sânge pentru pietre…Şi o cascadă de promisiuni
Pentru a ne mătura părinţii de pe pământ,
Păstrând totuşi numele noastre
În seva celui mai mare sat
Precum un talisman…
Acesta este oare tributul nostru?Născând plânsete…
Marele Spirit
Doar oftează!…
JeRel (traducere)
Şi cum arta şi poezia se contemplă, lăsând loc spiritului să inunde sufletul, în cel mai simplu exerciţiu de admiraţie, privitorul trebuie doar admire şi se va simţi mult mai încărcat spiritual. Tabloul are toate elementele pentru a fi considerat complet – un talisman al nemuririi senzaţiilor interioare. Doar le simţi şi le trăieşti admirând… Aşa e toată arta lui Jerel Rowan Baker, iar tabloul, luat ca model, e doar o mostră, extrasă cu scopul de a oferi cititorului plăcerea gustului divin.
GABRIEL TODICĂ
