*interviu cu antrenorul Ion Radu
Rep.– Când ați început cu fotbalul? La ce vârstă?
I.R-Organizat, am început în clasa a IX-a și, o spun cu regret, am început cam târziu! Dar, nu știu, n-aș vrea să spun că am fost o excepție… Dacă am început în clasa a IX-a și în clasa a XII-a am debutat la Liga a II-a, înseamnă că am avut o evoluție și am progresat foarte repede. La CFR Pașcani, în clasa a IX-a de liceu, am început organizat, iar după aceea a urmat perioada de stagiu militar de la Victoria Roman. În 1975 am revenit la CFR Pașcani, în Liga a II-a, până în vara anului 1976. Atunci am venit la Suceava, am reușit la Facultatea de educație fizică și, de atunci, sunt sucevean.
Rep.- Ați jucat fotbal și la Suceava?
I.R.- Sigur! Din anul 1976, de când am venit, până în anul 1987, anul promovării în prima ligă a CSM Suceava.
Rep.- Pe ce post ați jucat?
I.R. – Am început pe postul de mijlocaș și apoi am jucat fundaș central, în sistemul 4-4-2, 4-2-4, 4-2-3, în orice caz, în sistemul acesta cu 4 fundași. Spre finalul carierei începuse să apară și sistemul libero, deci, în cea mai mare parte, am jucat în zona apărării.
Rep.– De cine vă amintiți cu drag de la fosta echipă?
I.R.- Vreau să menționez că îmi amintesc cu drag de toți colegii. Începând din 1976, când am revenit la Suceava, a venit un grup mai mare de fotbaliști. Poate că vă mai aduceți aminte de Cosma, de Neacșu, de Grosaru, de Stana… Aici, la Suceava, am găsit un nucleu destul de bun, cu Pantelimon, cu Căldăruș, cu Stredie…
Rep.- Căldăruș, cel care vă este coleg, nu?
I.R.– Da, el! Împreună, câțiva ani am avut o echipă foarte bună. De multe ori, chiar discutam cu colegii că, dacă la momentul respectiv am fi avut susținere și s-ar fi dorit promovarea în prima ligă, noi am fi putut promova în prima ligă fără emoții. De altfel, lucrul acesta se vedea și duminica, atunci când jucam acasă. Stadionul era, întotdeauna, plin de spectatori. Într-adevăr, erau și alte vremuri, nu prea aveau oamenii unde să se ducă duminica, nu era, pe atunci, diversitatea de ocupații și plăceri care este acum, dar și jocul echipei atrăgea spectatorii. De fapt, este unanim recunoscut că nivelul fotbalului era mult mai ridicat în momentele acelea decât în momentul de față. Și sigur că nu pot să fac nici un fel de discriminare între foștii colegi. Îmi aduc aminte de toată lumea dar și de toți antrenorii pe care i-am avut. Au fost antrenori destul de cunoscuți!
Rep.- Care spuneți că a fost cel mai bun dintre ei? Că, până la urmă, și sportivul are niște atracții față de unul sau altul din cantonament…
I.R.- Au fost doi antrenori, care deși erau un pic diferiți, și-au lăsat asupra mea amprenta. Aici mă refer la Costică Rădulescu, un practician desăvârșit, care știa foarte bine să așeze jucătorii în teren, era conservator, avea metodele lui și și-a pus bine amprenta asupra echipei. Al doilea antrenor a fost Robert Cosmoc, mult mai modern din punct de vedere al metodelor de pregătire.
Rep.- Și un fost mare jucător!
I.R.- Da. Un antrenor la care nu exista pregătire fizică fără minge. Tot ce se făcea, se făcea cu mingea. Era extraordinară metoda cu jucătorii conștiincioși, însă nu și pentru jucătorii mai puțin conștiincioși, fiindcă aștia, având mingea la picior, se prefăceau că mai sar pe lâgă ea. El, însă, a rămas consecvent metodei lui și, pe unde a fost, a dat dovadă de seriozitate. Eu, personal, mă bucur că l-am avut antrenor!
Rep.– După ce ați terminat fotbalul, ați devenit antrenor! Ați fost și la Suceava, și la Botoșani, și la Roman… Pe unde ați mai fost? Pe astea le-am știut eu…
I.R.- Imediat după ce am terminat cu fotbalul am început la echipă de seniori la Divizia C, la Carpați Gălănești, până la Revoluție.
Rep.- De la ăștia ați luat ceva bani, pentru că era “gospodăria” partidului…
I.R.– Da. Am avut condiții foarte bune și a fost o experiență foarte bună pentru mine, având în vedere că aveam tot ce ne trebuia pentru fotbal la momentul acela. După revoluție, sigur, s-a desființat acolo. Am revenit la Suceava, pentru retur, ca secundul lui Avădanei și am reșit, prin 1990, să vin principal la Bucovina Suceava, cum era pe vremea aceea. Au urmat mai mulți ani, cu pauze de tur, de retur și așa mai departe. Important este că, în 1997, am promovat Foresta Fălticeni pentru prima dată în Liga I! Am preluat echipa la jumătatea campionatului și am promovat în Divizia A. Cu trupa veche – Secheli, Ciobanu, Ilieș – echipă bună!
Rep.- Dumneavoastră sunteți dascăl sportiv, dar acum sunteți director, iar această funcție este una administrativă. Ce faceți, mai și predați?
I.R.– Da. Ca director, 4 – 6 ore obligatoriu, trebuie să ai contact cu catedra. Ei, eu aveam, înainte de a fi director, două grupe aici, la secția de fotbal. Am renunțat la o grupă, dar o grupă o duc în continuare, deși e un pic mai dificil, pentru că timpul acesta nu prea ne permite.
Rep.- Dintre jucătorii pe care i-ați avut sub comandă, să spun așa, cine v-a făcut cele mai mari bucurii?
I.R.- Sunt destul de mulți, dar n-aș spune bucurii… I-am avut pe Perje, pe Domșa, Ovidiu Ciobanu, mai încoace pe Roman, pe Baciu, Codreanu, Ilieș, Zaharia. Am avut ocazia să lucrez cu mulți jucători de valoare și care au devenit cunoscuți.
Rep.- Care credeți că este cel mai în formă jucător român al momentului și cel mai bun antrenor român?
I.R.- Chiricheș este un jucător foarte bun și polivalent, mă rog, cu micile lui imperfecțiuni, iar antrenor, eu spun Reghecampf, care cred că are destul de multe lucruri învățate din școala germană, unde a activat ca jucător.
Rep.– Ce spuneți? Suntem pe un drum bun în fotbal?
I.R.– Niciodată nu cred că am dus lipsă de antrenori și jucători buni, problema apare când vorbim despre aspectul financiar. Dacă nu ai asigurată partea aceasta, apar toate celelalte probleme.
Interviu preluat din săptămânalul Cronica Suceveană.
