Cu degetele aproape încleștate,bătrâna își adună șalul în jurul gâtului, fără să-și desprindă măcar o clipă privirile țintuite de geamul prin care abia zărea, căci nu mai fusese șters de multă vreme.
Când încă mai putea, sticla ferestrelor strălucea, acum de ceva timp degetele îi amorțeau și chiar mâinile o dureau de la încheieturi. Se chinuia câte o oră să șteargă geamul, măcar un ochi, așa cât să mai poată privi prin el, la oamenii care treceau pe drum. Casa ei se afla la marginea orășelului în care se născuse și își petrecuse toată viața. Avusese o soartă mai rigidă. Încă din copilărie rămasă orfană, nu prea gustase din mângâieri, căci era privită cu milă, i se dădea câte ceva, dar nicicum mângâieri ori răsfăț. Se cuibărea adeseori în locuri dosnice să nu o vadă nimeni plângând. Taică-su se recăsătorise repede, căci nu avea cine să aibă grijă de ea, spunea adeseori. Maică-sa vitregă era o femeie rece și mândră, care nu a avut copii niciodată. În timpul copilăriei nu a dus lipsă de nimic, căci în casa lor se trăia bine, dar îi lipsise cu desăvârșire dragostea. Amintindu-și bătrâna simți cum se bulucesc lacrimile pe obrajii ofiliți și șopti:
-Oare de ce nu m-au îmbrățișat niciodată părinții mei, de ce nu m-au întrebat niciodată ce mă doare, de ce plâng?
Nici când a fost bolnavă de scarlatină, când simțea că toate obiectele din jur se grămădesc să-i intre în gură, să o sufoce…nici atunci nimeni nu se oprise la patul ei, decât să-i dea medicamente și ceai.
Anii au trecut, ce rost mai au amintirile, întrebările….își spuse și cu colțul baticului se șterse de lacrimi. Nici în căsnicie nu a avut mai mult noroc. Bărbatul ei era un om ca o stană de piatră.Râdea rar, doar când avea câteva pahare la cap, în rest era sau părea insensibil la tot ce îl înconjura. Ei nu i-a spus niciodată că o iubește, nu a avut gesturi tandre și nici vorbă de mângâieri, deși era bun la suflet.
Când au apărut copii inima i s-a deschis ca o floare și s-a ancorat pe drăgălășenia lor. Pentru ea se deschidea o altă lume, când copii o îmbrățișau și cu greu se mai dezlipeau din brațele ei. Simțea că a renăscut, că trăiește, că fericirea s-a mutat în inima ei. S-a dedicat lor cu toată ființa până la sacrificiu. Cu trecerea timpului legătura dintre ei era tot mai puternică și sufletul ei înflorea cu fiecare realizare a lor. Plângea cu ei, se bucura cu ei, făceau planuri și ea era în centrul acestora. În fiecare an de Crăciun nu le-a lipsit brăduțul. Îl încărca cu ce avea și de fiecare dată le punea câte un cadou, cât de mic, acolo…Era fericită să le culeagă bucuria din priviri. Bucuria lor era bucuria ei.
Amintirile îi fură oprite de o vecină care zărind-o la geam se opri, ciocăni ușor și zâmbindu-i o întrebă:
-Auzi nu ai un chibrit, că mi s-au terminat ale mele și nu am cu ce să aprind focul? Tu ai foc în casă, o mai întrebă? Bătrâna se desprinse anevoie de pe scaunul din fața ferestrei și după câteva minute de cotrobăit, găsi chibritul. Deschise foraibălul ferestrei și îi întinse cutia vecinei spunând: Păstreaz-o, că eu mai am…
Vecina plecă, iar bătrâna își reluă locul în fața geamului. Era cam frig în casă, căci nu mai făcuse foc de două zile ca să mai facă economie la lemne. Poate că va trece careva dintre copii pe la ea. Speranța o țintuia cu privirile care scrutau capătul drumului, doar , doar va zări pe careva dintre ei cum se apropie.
Crăciunul ăsta a fost cel mai greu pentru ea. Niciunul dintre ei nu i-au călcat pragul, fiecare a îngăimat câte o scuză la telefon și ea a zâmbit amar, nevăzută de nimeni, decât de Dumnezeu. Nici de noul an nu au putut veni, deși nu locuiesc departe, doar o stradă îi desparte…dar..or fi având ale lor, își spune adesea și îi disculpă printre lacrimi amare. Poate că au și ei necazuri…
Când trăia al ei, parcă mai avea cu cine strica o vorbă, două, acu liniștea îi este părtașă la sărbători, la amintirile care se ascund prin ungherele minții și greu mai vin la întâlnirile tet-a tet. Se străduia să înțeleagă cum pot copii ei să nu-i treacă pragul, măcar de sărbători…o oră…acolo, nu mai mult? Sau măcar să-i dea telefon. Degeaba mintea ei refuza răspunsurile laconice…și se agăța de orice gest al lor ca să supraviețuiască încă. Îi rămăsese rugăciunea pentru ei, căci dimineața și seara, îi așeza la adăpost pe brațele Mântuitorului. Absorbită de gânduri și amintiri nici nu observă că afară se întunecase de mult și geamul începu să croșeteze mileuri sofisticate de gheață. Se ridică cu greu, abia își simțea picioarele amorțite și apăsă șaltărul, stricat și el, care răspundea abia la a treia apăsare. Lumina becului chior o dezamăgi și mai mult. Privi spre telefon. Ce mult dorea să audă soneria, dar nu se întâmplă și după câteva minute bune hotărî să se culce. În casă frigul se simțea tot mai stăpân.
Bătrâna desfăcu plapuma veche, ca și ea și după ce stinse becul se cocoloși în pat, dârdâind, căci așternuturile erau prea reci. Cu ochii deschiși și urechile ciulite , că poate totuși vor suna în seara asta, se lăsă în leagănul gândurilor.
Doamne cât îi mai alintase și câtă grijă a avut de ei…Simți două brațe care o cuprindeau și mâini mângâietoare îi așezau basmaua căzută, dar îi și mângâiau părul cu fire moi albe…Zâmbea fericită.
Somnul o legăna pe brațele lui. Adormise.
–
–
ELENA MARIN ALEXE
