Suntem în anul 1967. Revista de politică externă Lumea apărea de 4 ani și deja își formase o linie editorială proprie și numeroși cititori. Printre cei care semnau în paginile publicației se numărau corespondenți care analizau nu numai situația politică, ci și domenii conexe. De exemplu, era dezbătut programul spațial al Canadei, autorul afirmând că, asemeni lui Jules Verne, oamenii de știință ai Universității Mc. Gill ( “prima universitate din lume cu un program propriu de cercetări spațiale” ) vor folosi ‘’un tun naval vechi de 45 de ani pentru explorarea spațiului cosmic”. Până atunci, savanții respectivi lansaseră “peste 200 de vehicule la o înălțime de cel puțin 100 de mile”, adică 160 kilometri.
Tunul de 138 de tone era o armă navală cu diametrul de 400 mm., construit în 1921, care nu a tras niciun obuz în timp de război, deși era proiectat să lovească la mare distanță obiective în mișcare. Printre domeniile vizate ale cercetării erau prognozate ‘’compoziția păturilor superioare ale atmosferei, fizica meteorilor, studiul vânturilor și măsurarea efectului ciocnirii”.
Deceniile care au urmat au dus, treptat, la apariția unor sisteme noi de propulsie și de explorare a cosmosului, așa încât tunul spațial s-a reîntors în cărțile lui Jules Verne.
Proiectarea și fabricarea unor proteze moderne reprezenta, în urmă cu 51 de ani, un deziderat al chirurgilor și specialiștilor în ortopedie. Amputările radicale de brațe și picioare făceau anual peste 100.000 de victime în urma accidentelor rutiere și de muncă.
Acesta fiind contextul, doi profesori moscoviți lucrau la “elaborarea mâinii artificiale utilizată cu ajutorul biocurenților”, iar cercetătorii londonezi vizau ‘’o proteză condusă prin mișcarea globului ocular sau a aparatului respirator”. Totuși, era clar că ‘’niciun aparat nu poate reproduce miile de funcții atribuite de natură mâinii omului”.
De atunci, chirurgia a făcut pași uluitori, acum replantarea membrelor este o practică obișnuită, următorul pas fiind chirurgia plastică a capului.
În 1967 televiziunea era în plin avânt, ‘’o sinteză a tuturor artelor” și i se prevedea un viitor frumos. Posesorii de televizoare ‘’erau uluiți de înlesnirea contactului cu noi zone ale cunoașterii”, iar redactorul considera că, prin impactul său, ‘’televiziunea este arma nucleară a mijloacelor de informare” și că ‘’imaginile recepționate vor influența tot mai mult societatea viitoare, mai ales în momentul desfășurării lor”.
În ceea ce privește tehnica TV, erau de așteptat ‘’apariția aparatelor cu tranzistori, la fel ca emisiile radio, miniaturizarea și recepția emisiunilor în culori ( aceasta din urmă produsă chiar în acel an, în Marea Britanie, în premieră europeană – n.r. )”. Și tot atunci se considera că ‘’implicații profunde va avea folosirea sateliților în telecomunicații”. Dar existau și obstacole, cele mai mari fiind costul extrem de ridicat al programelor și prețul prohibitiv al aparatelor de recepție.
Cum stătea situația în România ? Într-un deceniu de existență, televiziunea deservea 712.000 de abonați, iar ‘’în funcție de încheierea diverselor etape ale lucrărilor la tele-centrul aflat în construcție, numărul orelor de emisie va spori. Se studiază introducerea celui de-al doilea canal și, în paralel, a televiziunii în culori”.
Previziunile s-au adeverit: cel de-al doilea canal TVR a fost inaugurat un an mai târziu, în 1968, dar în ultimii ani ai regimului Ceaușescu a fost desființat, pentru a fi reînființat după căderea acestuia. Transmisiile color se fac din 1983, acum avem transmisii digitale și aplicații mobile.
–
–
TEODOR PUȘCAȘU
Sursă foto: Lumea
