*medicul Dimitriu a fost directorul Spitalului Stamate din Fălticeni, timp în care numărul de paturi s-a triplat, s-a construit etajul destinat chirurgiei *tot el a pus bazele spitalului de copii de astăzi
Oare chiar ne mai amintim cât rău au facut comuniștii prin trecerea lor în istoria acestui popor? Mai este, oare, important că prin exterminarea fizică și morală a elitelor, reperele românilor au fost înlocuite cu nimic, pentru a oferi șansa ridicării unor oameni simpli sau a unor coțcari de regimuri? Oare nu tragem și astăzi după noi povara dispariției inteligenței românești? Stahanov peste Vulcănescu, munca oarbă împotriva inteligenței. Nu știu în ce măsură generațiile mai sunt interesate de lecția istoriei, despre care se spune că este necesară pentru ca răul să nu se repete, dar cu siguranță curiozitatea aflării tainelor unor case îngrămădite între blocurile gri construite de comuniști sau al caselor tăvălite la pământ de vreun deștept al capitalismului care s-a gândit să pună ort în ochii istoriei, poate deschide calea comunicării unor adevăruri cu care nu vrem să ne mai întâlnim.
Vă voi spune, astăzi, povestea unui alt medic, tot erou al Primului Război Mondial, care a luptat și în campania din Bulgaria, a reclădit un spital și a vegheat medical familia Lovineștilor, probabil cea mai importantă familie literară a Fălticenilor, și care, la final de carieră, a plecat cu ochelari negri la ochi, într-o mașină a Securității, fără să știe încontro se duce și dacă se va mai întoarce. Ei bine, acest medic s-a întors după două luni și a fost forțat, sub amenințarea că nu va mai fi lăsat să profeseze și sub ” îndemnul” de a da un exemplu clasei muncitoare, să scrie cu mâna sa autocritica prin care, nici mai mult nici mai puțin, recunoștea vina de a fi victima Securității!
*Medic pe fronturile cele mai grele ale Primului Război Mondial
Medicul primar Vasile Dimitriu s-a născut pe data de 24 octombrie 1882, în localitatea Șișcani, din județul Vaslui, într-o familie cu 12 copii. Părinții săi erau preotul Mihai Dimitriu și soția sa Maria (născută Oțel), din Oțeleni, același județ. Viitorul medic și-a început școala primară în satul natal, după care a continuat la Huși și la Iași – Gimnaziul “Ștefan cel Mare”. Bacalaureatul l-a obținut mai târziu, când avea deja 23 de ani, la un Liceu din Bârlad – nu aș putea să vă spun de ce, istoria a îngropat această enigmă – poate neajunsurile materiale sau altceva. Imediat după liceu, Vasile Dimitriu este înrolat în armată, și în anul 1906 se înscrie la Facultatea de Medicină și Științe Naturale din cadrul Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Timp de trei ani în studenție a activat ca intern în cadrul Spitalului “Sf. Spiridon”, unde a deprins tainele medicinei de la specialiștii ieșeni. Teza de doctor în medicină și chirurgie și-o susține în mai 1913 și imediat după este concentrat ca medic plutonier pentru campania din Bulgaria. Când se întoarce în țară, este trimis să să combată holera la Caracal și la Cireș, în județul Brăila.
Revine în Moldova și, din noiembrie 1913, devine medic de circumscripție la Bohotin (atunci în județul Fălticeni, astăzi județul Iași) și apoi la Stănilești, Fălciu (astăzi în județul Iași).
Cum după campania din Bulgaria fusese avansat la gradul de medic sublocotenent (r), Vasile Dimitriu este trimis pe front în Primul Război Mondial, unde va avea grijă de soldați pe toată perioada războiului (1916-1918). A participat la luptele grele din Valea Jiului, a trecut prin greaua retragere a trupelor române, împinse de inamic până în zona Rediu-Ruginoasa, din județul Iași, unde se molipsește de tifos exantematic. Primește un concediu de 40 de zile, după care este avansat la gradul de locotenent. Pleacă imediat cu Regimentul 1 Vânători și participă la luptele de la Mărăști și Oituz, de unde scapă cu viață de sub gloanțele inamicului, dar se îmbolnăvește de icter. Șefii armatei decid să îl avanseze iarăși – medic căpitan – și este demobilizat și trimis la Spitalul Mobil nr.6 Galați.
Pentru participarea în război și pentru felul în care s-a comportat, medicul căpitan Vasile Dimitriu a fost decorat cu distincțiile Trecerea Dunării, Crucea Comemorativă, Coroana României în grad de Cavaler și Meritul Sanitar clasa I.
*Directorul care a triplat capacitatea Spitalului din Fălticeni și a ridicat etajul destinat chirurgiei
La 36 de ani, în anul 1918, hotărăște să se căsătorească cu Clemansa Holban, sora lui Gheorghe Holban, tatăl scriitorului Anton Holban, și devine medic la Spitalul Mixt Răducăneni, unde va rămâne până în noiembrie 1927, când se transferă la Spitalul Stamate din Fălticeni.
Conduce o perioadă îndelungată spitalul fălticenean, care se dezvoltă foarte mult în directoratul său: triplează numărul paturilor de la 40 la 120 de locuri pentru pacienți, clădește salonul de chirurgie prin supraetajarea clădirii spitalului și a construit dispensarul pentru copii sub doi ani din imediata apropiere a spitalului. Se pensionează în anul 1942 și continuă să lucreze ca medic C.F.R., medic școlar, la Policlinica orășenească și iarăși la spital.
A iubit enorm meseria de medic și nu a putea sta deoparte de ea până la sfârștul vieții.
Vasile Dimitriu a devenit un apropiat al familei Lovinescu după mutarea la Fălticeni și a fost medicul curant al acestei familii de vază. De altfel, avea relații apropiate cu oamenii de cultură din zonă.
Casa sa există și astăzi, în imediata apropiere a locuinței medicului Gabriel Tatos – puțin mai la vale, pe timpuri chiar la Strada Mare. Foarte veche, solitară, casa adăpostea pe vremuri numeroase tablouri ale pictorilor locali. Eugen Dimitriu își amintește că aici a văzut tablourile lui Dimitrie Teodorescu (Bădia) din Dolheștii Mici și 4 lucrări ale pictorului Aurel Diaconescu, din Buciumeni.
După o viață în slujba vieții și a medicinei, fostul medic de război, fostul director al Spitalului Stamate și medicul curant al Lovineștilor dispare într-o seară, așa cum era obiceiul securiștilor de a ascunde valorile de privirile neprihăniți ale noului om socialist. Cu ochelari negri la ochi pentru a nu vedea unde este dus, într-o mașină a Securității care lua oamenii din case, dar nu îi mai aducea înapoi, doctorul în medicină Vasile Dimitriu intră pe mâna băieților cu ochii albaștri , care îl anchetează ca pe un fost ce nu mai corespundea. Era pe data de 16 august 1952, cu un an înaintea morții lui Stalin și în plină ascensiune a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, un comunist înconjurat de cozi de topor bune de nimic, gen Chivu Stoica. Avem și astăzi un astfel de lider, nu am scăpat de hoți și mincinoși. Este ridicat fără prea multe explicații și anchetat prin metode specifice..înțelegeți dvs. care era specificul securiștilor într-o perioadă când se clădea socialismul, iar partidul, ca și astăzi pe alocuri, era totul și doar partidului dădeau socoteală! La Congres, birjar! Cătălin Ciolca amintește în lucrarea sa despre Fălticeni episodul întoarcerii acasă, reluarea serviciului, dar cu jumătate de normă, și modul în care a fost forțat “la cererea „ resortului de cadre să scrie o autobiografie în care își asumă vina. SIC! Stătuse la Securitate, în anchetă, din 16 august pănâ în 28 octombrie 1952. Acceptă noul regim ca pe o fatalitate și vrea să mai lucreze câțiva ani. Iată cum un alt membru al elitei a fost anihilat și compromis pentru ca societatea să se dezvolte. Fălticeniul se dezvolta, dar într-o altă direcție, o altă lume se ridica peste una care murea în chinuri groaznice. Membrii lumii ucise, vii și nu prea mult cât să nu încurce, își trăiau ultimii ani.
Medicul Vasile Dimitriu a murit la 24 decembrie 1963, cu o zi înaintea Crăciunului, o sărbătoare religioasă care avea să îl piardă peste câțiva ani pe Moș Crăciun, înlocuit cu Moș Gerilă.
Familia lui a angajat o fanfară să cânte până la mormântul pregătit în Cimitirul Oprișeni, așa cum se obișnuia să se procedeze la înmormântările personalităților. Mai marii Partidului Comunist Român de la nivel local i-au interzis această ultimă formă de recunoștință . Probabil un om nu putea fi mai important decât partidul, nici măcar de pe năsălie.
Astăzi nu se mai vorbește despre medicul Vasile Dimitriu deoarece el mai există doar în cărțile despre Fălticeni, iar despre aportul său la dezvoltarea Spitalului din Fălticeni nici măcar atât. Pe casa sa autoritățile nu au fost în stare să pună o placă memorială în 28 de ani de la revoluție. Motivele sunt, probabil, cele de mai sus, la care se adaugă ignoranța acelor funcționari care sunt plătiți să îngrijească de istoria locală, dar fac istorie în concediile plătite tot anul. Ce așteptări să ai când politicienii își aduc alături, în funcții de conducere, duhovnicii de pahar și precupețele de partid rămase fără slujbă?
–
–
SERGIU JIPA
reporter@ziaruldepenet.ro
Un articol extraordinar de bun, felicitările mele!