Despre Castelul Sturdza din Miclăușeni am aflat răsfoind internetul în căutarea unor noi obiective care să se potrivescă începutului de toamnă, mult prea frumos și mult prea călduros. Consultând lista celor mai frumoase castele din România, privirea mi-a fost atrasă de o imagine care părea că nu se încadrează în peisajul arhitectonic autohton. Am aprofundat informațiile și am descoperit un castel de o rară frumusețe, cu un farmec aparte și o poveste tumultoasă. Am hotărât pe loc itinerarul, am sorbit cafeaua în grabă și am pornit la drum.
Miclăușeniul este o localitate din județul Iași, așezată cuminte în Lunca Siretului, la aproximativ jumătatea distanței dintre orașele Roman și Târgu Frumos. Aici, înconjurat de arbori seculari, se ascunde de privirile trecătorilor, o bijuterie de castel. Construit în stil neogotic, pe proprietatea unui vechi conac din 1755, de către George A. Sturza și soția sa Maria, frumosul castel are o istorie care te poartă cu gândul în vremuri cu castelani rafinați, domnițe elegante, baluri colorate și serate sofisticate, ascunse de privirile omului simplu.
După o oră de mers cu mașina, timp în care m-am documentat cu privire la povestea palatului, am ajuns lângă un petec de pădure, care s-a dovedit ulterior a fi un frumos parc, amenajat de sturzești în stil englezesc. Deși, printre arborii bătrâni dar demni, nu se întrezărea castelul, am hotărât să lăsăm mașina în loc retras și să pornim la pas pe aleea generoasă care se așternea binevoitoare la picioarele noastre. Odată intrați în acea oază de liniște și de culoare tomnatică, am fost cuprinsă de un sentiment de relaxare fizică și spirituală. Parcă am călcat pe un tărâm vrăjit. Zgomotul asurzitor al șoselei care trece nestingherită pe lângă acest domeniu a pălit pe dată și a fost înlocuit de susurul rușinat al apei care serpuiește agale prin parc și de trilurile păsărilor care îmbogățesc fauna acestuia.
Cei aproximativ 200 de metri, de la stradă până la castel, au fost o adevărată aventură. M-am bucurat ca un copil, de culorile frunzelor, de buburuzele colorate, de fluturii prietenoși și de peisajul romantic oferit de întregul tablou. Dintre coroanele generoase și delicat împodobite de anotimpul ruginiu, s-a dezvăluit, puțin câte puțin, silueta falnică și deloc modestă a castelului de poveste. Pusă în fața acestei imagini, m-am întrebat dacă nu cumva m-am teleportat într-o altă țară. Așa ceva vezi în peisajele medievale franceze sau irlandeze. Magnific! Deși în jurul castelului era forfotă mare, numărul de turiști fiind considerabil, nimeni nu îndrăznea să spargă liniștea și armonia care domnea peste tot. Am închis ochii și am inspirat adânc aerul acela misterios și binefăcător. Pentru o clipă, am simțit atmosfera vremurilor de mult apuse, vremurilor în care palatul strălucea, la propriu și la figurat. Deși timpul și timpurile și-au spus cu apăsare cuvântul, magia locului nu s-a pierdut.
Nu mă puteam opri din fotografiat. M-am simțit datoare, față de frumusețea locului, să imortalizez fiecare colțișor, fiecare înlănțuire dantelată care împodobea construcția, fiecare blazon și…..fiecare umbră lasată de coroanele copacilor seculari, pe pereții castelului. E de înțeles de ce marele Sergiu Nicolaescu a ales să filmeze cadrele exterioare din faimosul său film, “Orient Express”, aici, la Miclăușeni. La momentul vizionării filmului, am fost ferm convinsă că acele cadre au fost filmate undeva în străinătate. Însă, acum îmi dau seama că, în mărinimia sa, Castelul Sturdza a adoptat povestea imaginară a prințului Andrei Morudzi, interpretat de Comisarul Moldovan, și a făcut-o cu multă grație. A fost o îmbinare perfectă între o locație fabuloasă și un actor fabulos!
Pentru că abia intrase un grup care urma să stea ceva vreme pentru a admira interioarele castelului și orele amiezii își făceau simțită prezența, am căutat restaurantul mult lăudat pentru bunătățile oferite. Aici, într-o atmosferă caldă și primitoare, am avut parte de un meniu boieresc, în care, ingredientele autohtone și de sezon au dat preparatelor un gust desăvârșit. Eu am ales ca vedetă în farfuria mea, dovleacul. Acum că mi-am amintit, papilele mele gustative se revoltă.☺Și, ca să le fac mai mult în ciudă, adaug și băutura pe bază de sirop de trandafiri. De repetat! Dar, toate acestea, nu ar fi avut același gust dacă nu ar fi fost servite pe generoasa și pitoreasca terasă gătită de sărbătoare. Nu era vorba de o sărbătoare religioasă sau de alt gen, ci, de sărbătoarea toamnei românești.
După festinul culinar, am auzit un glas pătrunzător care striga: Următorul grup, la apel! Am mărit pasul prin curtea castelului pentru că nu voiam să pierdem prilejul de a vizita interiorul acestuia. Am urcat repede scările și am intrat cu inima strânsă și curiozitatea întinsă la maxim. Ușa s-a închis zgomotoasă în spatele meu și mi-a făcut pielea de găină. Dar, atmosfera s-a destins repede datorită jovialului ghid, care, ar merita cu prisosință un premiu pentru multitudinea informațiilor prezentate dar mai ales pentru stilul în care a făcut-o. Nu știu când au trecut zecile de minute. Totul m-a fascinat, povestea, personajele acesteia, interioarele, suferințele castelului, dar, cel mai mult, demnitatea cu care acesta a dus toate umbrele istoriei. Povestitorul nostru ne-a prezentat pe îndelete istoria familiei Sturza, cea care a dat viață acestui castel. Mi-ar fi foarte greu să reproduc, chiar și pe scurt, această înșiruire de evenimente. Nu am nici abilitățile, nici cunoștințele și nici șarmul celui care a făcut-o pentru noi. De aceea, puteți găsi informațiile în detaliu, aici. (link www.miclauseni.ro)Mi-au rămas întipărite în minte descrierile interioarelor. Pereții pictați în tempera, cu motive florale sau geometrice, mobila, ușile și tâmplăria sculptate în lemn de trandafir, marmura de Dalmația pentru scări, teracota pentru sobe sculptată și pictată….toate acestea creează un tablou fermecător. Mare păcat că aceste comori ale castelului, în mare parte, au dispărut. Tot ghidul ne-a mărturisit faptul că, unul dintre castelanii sturzeni, a reușit să agonisească în biblioteca sa peste 60.000 de volume. Mai mult decât atât, în perioada de strălucire a palatului, încăperile acestuia găzduiau colecții de arme și costume medievale, bijuterii, piese rare arheologice, numismatice și epigrafice, busturi în marmură de Carrara, tablouri, etc. Istoria nu a fost îngăduitoare cu acest castel. Dacă în timpul Primului Război Mondial acesta a servit drept spital militar și i-a avut ca oaspeți pe Regina Maria, George Enescu și alte personalități ale vremii, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acesta a fost abandonat și a căzut pradă armatei ruse. Nici perioada comunistă nu a fost mai îngăduitoare. La început, castelul a fost transformat în depozit de explozibil, apoi, devine centru pentru îngrijirea copiilor cu handicap. Nici această înșiruire de evenimente și nici incendiul care l-a cuprins în anul 1968, nu i-a știrbit din frumusețe sau din farmecul care îl învăluie.
După incursiunea din interiorul clădirii am ieșit din nou în curte pentru a căuta minunățiile amintite de ghidul nostru șugubăț. După spusele lui, parcul castelului deține adevărate comori, în rândul celor aproximativ 90 de specii de arbori găsindu-se unii foarte bătrâni, 400 de ani, și unii destul de rari pentru zona noastră, cum este ginko biloba sau salcâmul japonez. Dar, cea mai mare comoară, în viziunea membrilor minori ai grupului, a fost o veveriță jucăușă care s-a dovedit o adevărată atletă.☺
Nu se poate să ajungi la Castelul Sturdza și să nu vizitezi și mănăstirea din apropierea acestuia. La capătul potecii bătătorite care taie desimea parcului descoperi un adevărat colț de rai. Un lac plin cu nuferi înfloriți, pe care zăbovesc fără sfială libelule colorate, flori la tot pasul, chilii, liniște și iar liniște și o biserică ….ca o rugăciune.
Pe lângă toate acestea, își dorm somnul de veci, într-un mic cimitir, castelanii descendenți ai ctitorului Dimitrie Sturza. Pietrele funerare sunt un adevărat regal artistico-istoric. Însemnele, blazoanele, formele sculptate încântă privirea, înmoaie sufletul și stârnesc adânci curiozități. Fiecare poartă o poveste, o povară și o istorie. Atât de frumos!
Finalul vizitei noastre pe moșia Miclăușenilor a fost cu păreri de rău că nu putem lua acasă un pisoi …rămas parcă de pe vremea sturzeștilor, cu efort în culegerea frunzelor pictate haotic de talentata toamnă și cu greutatea castanelor dăruite de străjerii foșnitori.
În final, vă mărturisesc faptul că eu am ajuns la a doua vizită la castel și, pentru că a fost dragoste la prima vedere, sigur voi reveni cu același entuziasm și aceeași plăcere.
–
–
SABINA DULGHERIU
sabina@tarabacuamintiri.ro
Mi-a placut mult! E ceea ce voi bifa ca fiind “trebuie vizitat”.