Zilele trecute am auzit la televizor o știre care m-a dus cu gândul la una dintre cele mai frumoase experiențe de călătorie din ultimii ani. Am ridicat ușor sprânceana când am auzit că pe Transalpina se intervine cu utilaje pentru a se înlătura stratul de zăpadă care a ajuns la interesanta înălțime de 3 metri. Cum poți digera o astfel de informație la…28°C? Poți doar să încuviințezi că drumul acela, atât de frumos și atât de sălbatic, străbate o altă lume, către un alt timp, cu un alt spirit, aducând o altă trăire.
Am activat repede foto-amintirile și am pornit în călătorie. Însă, nici privitul fotografiilor și nici rememorarea altor amintiri nu poate rivaliza cu experiența trăită acolo sus, aproape de norii pufoși și departe de orice agitație cotidiană. Nu mi-a fost foarte greu să reintru în starea de atunci, o stare de euforie combinată cu o uimire copilărească. Probabil, acele energii armonioase resimțite la cota 2145, sunt rezultatul unei perfecte împletiri între cer, pământ și om. Deocamdată, aici, omul a intervenit doar pentru infrastructura care ne poartă prin cele patru județe norocoase: Gorj, Vâlcea, Sibiu și Alba. Natura este lăsată în starea ei pură, frumusețea și dărnicia ei nefiind încă alterate de prezența unui număr mare de turiști.
Povestea Drumului Regelui este una care vine din negura timpului. Se pare că legiunile romane, în drumul lor spre Sarmizegetusa, au construit o cale numită ”coridorul IV strategic roman”, prin Carpații Meridionali. Apoi, legendele spun că pe la sfârșitul sec. al XVIII-lea, fiecare familie din zonă a participat la construirea unei porțiuni mai mici sau mai mari din acest drum, în funcție de puterea fiecăreia.
Refăcută și pietruită de armata germană în Primul Război Mondial, pavată cu piatră de Regele Carol al II-lea, reabilitată din nou de germani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și abandonată pentru o bună parte de timp, după 1989, Transalpina rămâne în inimile și poveștile celor care viețuiesc pe aceste meleaguri, ca drumul de transhumanță Poteca Dracului, care lega Transilvania de Oltenia.
Am pornit să cucerim șoseaua din Munți Parâng, dinspre Novaci, cu punct de oprire peste noapte în Rânca. Drumul care urcă spre cer trece prin localități înfrățite cu timpul și mângâiate de frumusețea și statornicia bătrânului munte. Oamenii locului știu secretul armoniei și al serenității. După ce lași în urmă casele frumoase, porțile transformate în adevărate opere de artă și oamenii senini, te trezești fiind tovarăș de drum cu turmele de mioare care se înfruptă lacom din iarba proaspătă, cu căpițele de fân proaspăt cosit, cu florile plăpânde și înmiresmate, cu brazii drepți și mândri și cu norii albi și pufoși.
Ajunși în Rânca, un loc în plină dezvoltare, am poposit la Casa Dacilor Liberi. Deși eram în luna lui iulie, temperatura cu care frumoasa stațiune ne-a întâmpinat la vreme de seară, a fost una mult sub așteptări. La 4°C nu știam cum să intrăm mai repede la adăpostul pensiunii. În interiorul acesteia, gradele, atmosfera, ospitalitatea și frumusețea au fost la cote înalte. Ne-am simțit ca acasă, dădăciți fiind de gazdele noastre.
Dacă temperatura scăzută ne-a împiedicat să ne bucurăm de peisaj în seara sosirii noastre, dimineața următoare a fost…fără cuvinte. Aș putea să îmi beau cafeaua la nesfârșit, privind la crestele munților scăldate de razele soarelui, la norii agățați jucăuș de poalele cerului și la acoperișurile colorate care se înșiruie de-a stânga și de-a dreapta șoselei.
Nimic nu părea că tulbură liniștea acestor locuri. Rar trecea câte o mașină și, ora era destul de matinală pentru a avea parte de forfota turiștilor ajunși aici, ca și noi, pentru a se hrăni cu o gură de aer pur. Așa că, ne-am bucurat de peisajul încremenit în…frumusețe, apoi, ne-am continuat drumul.
Decizia de a înnopta în această stațiune montană, a fost una mai mult decât inspirată, dându-ne posibilitatea să gustăm un apus de poveste și să ne bucurăm de o dimineață memorabilă.
Dacă ceea ce am văzut până la Rânca a fost de vis, ceea ce a urmat s-a încadrat perfect în expresia Munții noștri aur poartă. Vorbesc de aurul pe care Dumnezeu ni l-a dat cu nemiluita, atunci când a împărțit frumusețea în lume. Serpentinele înșiruite ca într-o salbă, apareau una după alta, ducându-ne mai sus și tot mai sus, lăsând în urma noastră văi verzi cărora nu le mai vedeam capătul și creste cufundate în nori de zahăr.
Am profitat de faptul că traficul era aproape inexistent și, am oprit mașina din cinci în cinci minute pentru a imortaliza tabloul spectaculos care se schimba cu o repeziciune uimitoare. Norii păreau că se joacă cu noi, acoperind și dezgolind în doar câteva minute, culmi golașe sau frumos pictate cu verde crud. Ici colo, pete de zăpadă ne reaminteau faptul că, deși eram în plină vară, iarna se simte aici ca acasă și nu se dă plecată prea ușor.
Aș putea numi Transalpina, drumul liniștii sau drumul spre cer. De multe ori, norii coboară atât de mult, încât, ating cu blândețe șoseaua și te cufundă într-o lume tăcută și…nevăzută. Nu cred că am mai simțit vreodată atâta armonie și atâta liniște cutreierând un drum de munte.
Apariția grupului de bikeri, organizați și eleganți pe motoarele lor puternice, au completat imaginea de spectaculozitate a muntelui. Dacă vă închipuiți că prin prezența lor au tulburat cumva solemnitatea locurilor, este total greșit. Erau una cu peisajul și, arătau că au împrumutat din curajul și puterea crestelor semețe.
Povestea Drumui Regelui, este ușor de spus dar, și mai ușor de arătat. Imaginile surprinse de lentila aparatului foto sunt mai mult decât grăitoare. Însă, sentimentele puternice trăite odată ajuns în aceste locuri, sunt greu de expus. E clar că trebuie simțite….
Aventurați-vă, deci, pe cea mai înaltă șosea din lanțul Munților Carpați, refaceți traseul pe care cu mândrie l-a parcurs și Carol al II-lea la volanul mașinii sale, bucurați-vă de frumusețea peisajelor și…..adunați amintiri prețioase!
Citește și:
–
SABINA DULGHERIU
sabina@tarabacuamintiri.ro
