Aș putea începe prin a mă autointitula o veterană a salinelor și asta datorită frumoasei mele profesii, care mă aduce zi de zi în mijlocul celor mai pure și mai sincere minuni ale vieții, copiii. Cu fiecare generație de năzdrăvani pornesc în aventura coborârii în palatul de sare. Dacă aș contoriza vizitele mele în salina de la Cacica aș putea spune cu certitudine că am făcut o cură strașnică de aerosoli.
Însă, în cazul acestor incursiuni subterane nu se aplică zicerea, ce-i prea mult strică. În acest caz cred că putem spune, cu cât mai mult cu atât mai bine!☺
La începutul lunii mai am profitat de generozitatea soarelui și, am pornit la drum. Unde? În inima Moldovei, pe drumuri care străbat în lung și în lat județul Bacău. Ai spune că nu este un tărâm atât de ofertant pe cât sunt cele din județele vecine. Ei bine, am descoperit locuri foarte frumoase, zone pitorești și peisaje care ți se lipesc de suflet.
Traseul a fost unul destul de lejer și ales anume pentru a puncta câteva locații care păstrează aerul ușor prăfuit al trecerii timpului, uneori generos, alteori nemilos. Trecând prin Târgu Neamț am avut parte de șerpuiri ale drumului printre sate ochioase și coline blânde. Apoi, traversarea localității Bodești mi-a amintit de legendele istorice în care se spune că Ștefan i-a recompensat pe feciorii Vrâncioaiei cu ținuturi în frumoasa Moldovă, spre a le stăpâni și a le face cât mai înfloritoare. Unul dintre feciori s-ar fi numit Bodea, iar satul care îi poartă numele ar fi Bodești. Îmi plac poveștile!☺
După o infinitate verde tărcată ușor de galbenul păpădiilor și mărginită de albastrul limpede al cerului, am făcut primul popas în Comănești. M-a uimit încă de la intrarea în oraș, clădirea gării, o adevărată bijuterie arhitecturală. Aceasta, se pare, este un preludiu pentru ceea ce ascunde parcul orașului. Am lăsat mașina într-o așa-zisă parcare aflată vizavi de oaza de verdeață a Comăneștiului și am purces la pas. O poartă străjuită de câțiva copaci înalți îndeamnă călătorul să intre în lumea de dincolo de gardul ruginit și cam nepotrivit cu panoul ce anunță că sunt pe cale să descopăr un monument istoric.
La capătul aleilor care se unduiesc printre rondurile verzi mi-a fost dat să descopăr o frumusețe de palat. Acesta a fost reședința de vară a familiei lui Dimitrie Ghika, doctor în drept al Universității din Berlin, prefect de Bacău, deputat în Parlamentul României și magistrat. Marele om politic a fost și conducătorul expediției din Africa, în 1895, împreună cu fiul său Nicolae. Împreună au adus nenumărate trofee de zoologie pe care le-au donat muzeului Grigore Antipa din București și trofee din lumea botanicii.
Palatul datează din 1890 și a fost proiectat de renumitul arhitect Albert Galleron, cel care a realizat și emblematicele clădiri ale Ateneului Român și Palatului Băncii Naționale din București. Tot în această perioadă este realizată și gara din oraș, care se spune că este o reproducere a gării din Lausanne.
Am admirat frumoasa construcție care arată ca o bijuterie frumos aranjată într-o vitrină. De la distanță, tabloul încadrat în verdele ierbii și albastrul cerului pare desprins din marile capitale europene, aerul rafinat și romantic întărind acest lucru. Însă, apropiindu-mă de palatul care acum găzduiește Muzeul de Etnografie, am fost izbită de o realitate nu tocmai plăcută. Trecerea timpului a lăsat urme adânci, starea de degradare a clădirii este destul de vizibilă și, ceea ce a fost cel mai dezamăgitor, ușile erau închise. Mi-aș fi dorit să pot vizita și interiorul dar, m-am mulțumit cu arhitectura exterioară și cu veselia copiilor care dădeau viață parcului.
După scurtul popas din Comănești, am continuat traseul spre o altă localitate care găzduiește, într-un cadru natural de o frumusețe răpitoare, o comoară ce datează de la sfârșitul sec. al XIX-lea. Palatul Știrbei din Dărmănești este opera unor maeștri italieni, fiind construit după planurile arhitectului Nicolae Ghika Dudești.
Am știut de la bun început faptul că drumul care la un moment dat iese din șoseaua principală va fi anevoios și că cei câțiva kilometri care urcă ușor pe platoul aflat la altitudinea de 600 m, va pune la încercare răbdarea coechipierului meu aflat la volan.☺Nu e nici prima dată când ajungem prin locuri aproape neumblate și cu siguranță nici ultima. Mai mult decât atât, citisem că voi admira castelul de la distanță. Chiar așa a fost. Vechiul palat a fost cumpărat de un ”om mare” după spusele paznicului și va fi transformat în hotel de lux. Nu am știut dacă să mă întristez sau să mă bucur.
Locul este sublim!
Am luat în suflet toată energia pozitivă a acelor locuri și am purces mai departe. Următoarea oprire a fost la Salina Târgu Ocna. De mult îmi tot pusesem în minte să ajung aici deoarece citisem că este un obiectiv care merită văzut. Îmi tot făceam scenarii despre cum este acolo jos, în inima de sare a pământului. Spunem la început că sunt obișnuită cu salinele dar, nu am spus că simt ceva fluturași în stomac atunci când nu mai văd cerul deasupra mea. Așa că, pentru a-mi atenua emoțiile am căutat povestea din spatele acestei saline.
Se spune că în pădurile seculare din această zonă sălășluiau, în vremuri tulburi, tâlhari și haiduci. Un astfel de haiduc, certat cu potera, în timpul unei urmăriri care s-a lăsat cu strigăte și împușcături, a căzut într-o groapă cu sare. Descoperirea sa l-a abolit de pedeapsă.
Mi-a plăcut explicația colorată și frumos ancorată în trecutul tumultuos al moldovenilor, dar, mai mult m-a fermecat istoria acestui loc, desconspirată de documente cu temei. Nu vreau să intru în detaliile existenței acestei mine, deși sunt lucruri extrem de interesane și merită cu prisosință citite. Mi-ar fi greu să spicuiesc dintr-o așa bogăție de informații și evenimente, care pornesc de pe la 1300 și continuă și astăzi.
Ajunsă în Târgu Ocna, am căutat locul unde masivul de sare, în dărnicia sa, își deschide larg porțile. Am găsit cu ușurință salina, urmând indicatoarele, mașinile și autocarele care aveau aceeași destinație și….drumul care arăta ca după un bombardament.☺
Omniprezentele tarabe colorate m-au anunțat că am ajuns la destinație. Am lăsat mașina în parcare, am achiziționat biletele pentru întreaga echipă☺și am mers spre autobuzul care aștepta liniștit să îi vină clienții. Nu am mers niciodată cu autobuzul într-o salină. La Cacica emoțiile sunt generate, de fiecare dată, de scările umede și ușor incomode iar la Turda mi-a stat inima în loc atunci când am coborât cu liftul. Aici aveam parte de o altă experiență, cu autobuzul în adâncuri. Recunosc că nu a fost atât de rău!
Ajunși la destinație, am fost întâmpinați de o ușă mare de lemn, în spatele căreia am descoperit un adevărat oraș subteran. Prima oprire a fost la biserica Sfânta Varvara, prima biserică ortodoxă subterană din Europa. Realizat în anul 1992, frumosul lăcaș care are hramul ocrotitoarei minerilor, te lasă fără cuvinte. O liniște binecuvântată, o strălucire simplă și fermecătoare și un preot atât de senin și de blând m-au făcut să mă simt, nu în inima pământului, ci în înaltul cerului.
Tabloul bisericii poate fi descris în doar câteva cuvinte, altar luminos, catapeteasmă construită din 24 de icoane, iconostase, scaun împărătesc, candelabru spectaculos și multă pioșenie. Însă, aceste câteva cuvinte au o greutate și o semnificație aparte, deoarece, toate acestea sunt rezultatul muncii și talentului unor mineri artizani.
După ce am ieșit din biserică, în fața acesteia am descoperit o fântână frumos aranjată și încadrată în lemn și lumină. Parcă era un foișor pregătit de sărbătoare. Atenționarea de pe afișul pus la vedere interzice consumul acestei ape, e de înțeles faptul că salinitatea ei este foarte mare.
Tunelul generos, cu o înălțime de aproximativ 8 metri, și cu pereții atinși parcă de unealta unui talentat artist, dădea impresia unei construcții impunătoare și extravagante.
O interesantă galerie de fotografii mi-a atras atenția în mod deosebit. Imaginile înșirate pe pereții vărgați, detaliau evenimente din trecutul dar și din prezentul minei și aduceau informații interesante despre tehnicile exploatării și prelucrării sării.
După culturalizare am ajuns și în zona de distracție. Pista de carting a fost bucuria copiilor și a tăticilor.☺Mămicile, printre care mă număram și eu, erau responsabile cu fotografiatul.
După cursa de formula 1, am pornit în descoperirea tuturor coridoarelor care mi-au ieșit în cale. Am trecut pe lângă spații de joacă foarte frumos organizate, mese de tenis, mese de biliard, teren de baschet, o tablă uriașă de șah, o expoziție de mașinării folosite în exploatarea sării și o sală de spectacole care poartă numele marelui actor, Florin Piersic.
O mică cascadă, cu rol pur decorativ, atrăgea atenția și orienta obiectivele aparatelor de fotografiat. Zâmbetul meu s-a activat instantaneu când am observat plutind pe luciul apei nuferi și rățuște ce purtau cu mândrie eticheta doveditoare că au fost nu demult achiziționate.☺
După o lungă și relaxantă plimbare, la 240 metri adâncime, am ajuns spre finalul galeriilor, unde ne aștepta să-i trecem pragul, Muzeul Sării. Exponatele atent așezate în vitrine m-au condus în anii greu încercați ai exploatării din această mină, în timpuri în care ciocanele grele ținute de brațe puternice spărgeau sarea. Tot aici am găsit informații despre geneza și virtuțile terapeutice ale sării. Interesant!
Nu știu dacă am stat mai mult de două ore în salină, dar, timpul a trecut extraordinar de repede. Nici nu avea cum să fie altfel din moment ce baza de agrement a salinei oferă atâtea activități. Am văzut foarte multe familii cu copii mici, mulți părinți liniștiți și mulți copii fericiți. Fericită am fost și eu la final pentru că nu am plecat din salină fără să achiziționez tradiționalul clopoțel și nelipsitul magnet.
Drumul de întoarcere mi s-a părut puțin mai anevoios, poate pentru că acum autobuzul urca și noi eram mai grei din cauza aerului binefăcător luat la pachet și a amintirilor sărate și frumoase.
Ajunsă la lumină, am respirat ușurată și m-am felicitat pentru alegerea făcută într-o minunată zi de început de mai, cu un grup vesel și colorat și cu un traseu care a străpuns inima Moldovei și a adus povești de scris pe timp de ploaie.☺
La cât mai multe amintiri!
–
SABINA DULGHERIU
sabina@tarabacuamintiri.ro
https://www.facebook.com/TarabacuAmintiribySabina/
–
Citește și:
