Despre farmecul și frumusețea satelor transilvănene și despre cum m-am îndrăgostit de această lume încremenită parcă în timp și spațiu, am scris într-un articol anterior. Casele mici și atent ordonate pentru a nu strica armonia spațiului arhaic, curțile bine pitite în spatele porților înalte, oamenii calzi și prietenoși și, nu în ultimul rând, aerul acela ușor prăfuit și discret înmiresmat creează o adevărată terapie pentru suflet.
La aproximativ 60 de kilometri de Brașov, la poalele Munților Făgăraș, se așază bătrânește un sat ca o poveste. Ohaba este o localitate care la prima vedere nu spune nimic, dar, odată ce o descoperi, ai impresia că ai dat peste o adevărată comoară.
Urmând firul apei care desparte satul în două, am avut parte de o lecție autentică de curaj. Oamenii de aici au curajul de a viețui simplu și frumos, curajul de a păstra tradițiile lăsate din moși-strămoși și curajul de a iubi și de a trăi românește.
Fermecată de peisajele sătucului de pe valea Șercăiței am luat la pas drumul îngust, am călcat cu emoție pe podețul de lemn, sperând că nu era de aceeași vârstă cu casele presărate de-a lungul albiei și m-am bucurat de praful adunat pe adidașii mei albi. Mi-am adus aminte de anii copilăriei, atunci când știam locul fiecărei pietricele de pe ulițele satului natal.☺Da, am crescut la țară și sunt tare mândră de asta. Sunt mândră și fericită că am cunoscut acea copilărie autentică, adevărată, plină de giumbușlucuri și de ….praf.☺
M-aș fi putut plimba minute în șir prin acel cadru absolut încântător, însă, în cale mi-a ieșit Moara cu Noroc. A nu se confunda cu vestita cârciumă a cizmarului Ghiță din nuvela lui Slavici!☺
Originalul obiectiv turistic din Ohaba este o moară cu apă, veche de 140 de ani, care și-a câștigat numele acesta răsunător în urma rezistenței sale eroice în fața vicisitudinilor de tot felul. Și dacă stau să mă gândesc, din 1873 până în frumoasele noastre zile, cu siguranță au fost destule.
Trecând de poarta înaltă făcută anume pentru a ține în mare taină lumea de dincolo de ea, am descoperit un tablou colorat, înmiresmat și primitor. Curtea, deși nu foarte mare, datorită faptului că era atât de bine organizată, lăsa impresia unui spațiu foarte generos.
Nu mi-am putut lua ochii de la bogăția de flori care transforma ograda familiei Popa într-un paradis, și nu unul obișnuit, ci un paradis în care doar el, cocoșul cel cu pene colorate și glas pătrunzător, este stăpân absolut. Și ca orice jupân care se respectă, cocoșelul gălăgios avea și cel mai bun loc de ședere. Unde? Taman pe leagănul din umbra zadei.
Nu am stat prea mult în contemplare, nu că nu aș fi vrut, dar, jovialul proprietar ne-a invitat să urmărim spectacolul pe care roata morii îl face atunci când aceasta este în stare de funcționare. Trecând printr-un foișor primitor, decorat în stil tradițional, am ajuns în spatele morii. Bătrâna roată se învârtea domol contopindu-se cu apa. De vis!
După încântarea unei scene scoasă parcă din povestirile sadoveniene, ghidul nostru implicat trup și suflet în tot ceea ce înseamnă această moștenire de familie, ne-a chemat la apel, începându-și pledoaria.
Astfel, am aflat că bunicul morăriței și-a sacrificat libertatea pentru a păstra vie tradiția familiei. Acesta a fost închis de comuniști pe motiv că nu a cedat moara atunci când colectivizarea a venit ca o molimă asupra țăranilor. Tot proprietarul ne-a împărtășit cu mândrie în glas faptul că moara arată exact ca acum mai bine de un secol și toate piesele care pun în funcțiune întreg mecanismul de măcinare sunt cele originale
Pietrele care sunt răspunzătoare pentru făina specială, căutată de mulți gospodari, sunt aduse tocmai din Franța. Cum au fost transportate, rămâne un mister, și încă unul foarte mare. De ce? Pentru că fiecare piatră din rocă de cremene cântărește o tonă.
Invitați în interiorul minunăției, grupul vesel având și câțiva copii fascinați de această ”fabrică” gălăgioasă, am ascultat cu atenție continuarea poveștii și m-am bucurat de entuziasmul cu care proprietarii reușesc să mențină vie o îndeletnicire atât de veche.
Întrebați fiind de unde venim, morarul șugubăț a spus că pentru făina deosebită, măcinată aici, vin mușterii tocmai din Moldova, din zona Iașului. I-am dat crezare, mai ales atunci când a prezentat principiul de funcționare al morii. Cică, deși moara este cea mai veche din zona Făgărașului, a fost construită pe un principiu extrem de inteligent. Aceasta are un separator care macină diferit atât grâul cât și porumbul în funcție de făina dorită.
Minutele petrecute în incinta morii au fost intense și încântătoare. A fost o adevărată plăcere să intru într-o lume atât de veche dar atât de bine păstrată. Totul era foarte bine organizat, fiecare obiect era așezat unde trebuia, curățenia era mai mult decât evidentă iar morărița cea cu glas stins și ochi pătrunzători urmărea din umbră mișcarea fiecărui vizitator.
La ieșirea din moară am dat peste un mic și rustic stand cu lucrușoare făcute chiar de mâna proprietarei. O încântare pentru cei interesați de așa ceva.
La finalul vizitei în această minunată bijuterie a zonei, am avut parte și de un îndemn care m-a urmărit pe tot parcursul zilei, Să aveți o zi bună! Acesta stătea cocoțat vitejește pe poarta de la intrare și nu făcea altceva, decât să dea o notă prietenoasă și omenoasă întregii vizite.
Am apreciat acest mod de a mulțumi pentru vizită și l-am considerat mai mult un sfat și nu o urare, și, l-am respectat ca atare.☺O zi petrecută în frumoasa zonă a Făgărașului nu poate să fie decât bună.
–
SABINA DULGHERIU
sabina@tarabacuamintiri.ro
https://www.facebook.com/TarabacuAmintiribySabina/
–
Citește și:
BELD, POVESTE CU UN CASTEL ȘI UN LAC DE SMARALD
CETATEA HOTIN SAU PERLA DE PE MALUL NISTRULUI
