Căutările mele privind reprezentările antropomerfe din arta plastică contemporană românească nu s-au soldat cu prea mare succes. Totuşi am identificat pe alocuri câteva abordări interesante, acţiuni artistice izolate, unele cu caracter de unicat, dar care au forţa de expresie necesară de a putea fi considerate capodopere ale acestui tip de abordare plastică. Acest tip de artă nu reprezintă o preocupare constantă a pictorilor români, dar ele apar în spaţiul public şi voi încerca să vă scriu câteva cuvinte despre ele şi despre autori.
Pe Mihai Varzari l-am cunoscut cu ocazia vernisajului expoziţiei „Confluenţe plastice”, din 7 iunie 2013, la Iulius Mall Suceava, unde am făcut cunoştinţă pentru prima dată cu opera sa. Lucrările sale sunt deosebite, iar tehnica este de-a dreptul uluitoare. Am avut impresia că în faţa mea sunt print-uri pe pânză (copierea direct pe pânză prin intermediul imprimantei a unei imagini). Dar spre bucuria mea, m-am înşelat. Pe lângă imaginile uluitoare ca şi subiect abordat, m-a impresionat la Mihai Varzari stilul deosebit de fin de a aşterne culoarea pe pânză, lăsându-ţi impresia că te afli în faţa unui afiş foarte bine ralizat. Tuşa de penson este atât de bine intinsă că nici nu zici că lucrările sale sunt picturi.
Lucrarea despre care doresc să vă vorbesc în mod special se numeşte „Capela” iar autorul ne atrage atenţia, încă de la început, că în această lucrare „accentul cade pe irealul norilor”.
Într-adevăr, norii au un contur straniu şi fără prea mare efort putem identifica cele două siluete celebre din Geneza lui Michelangelo.
După cum probabil ştiţi, această lucrare se află pe bolta Capelei Sixtine de la Vatican.
Ş-atunci despre ce capelă vorbim în lucrarea lui Varzari? Despre acea biserică mică, albă reprezentată în vârf de deal sau despre o altfel de Capelă Sixtină? O capelă in care bolta – de astă dată bolta cerească – este pictată de însuşi Dumnezeu cu scena Genezei şi în care privitorul este invitat să păşească cu sfială. O invitaţie la contemplare, la reculegere, la linişte sufletească… dar poate şi o invitaţie la a privi altfel natura: ca un templu dăruit de Dumnezeu omenirii. Însăşi cromatica tabloului invită la linişte, la meditaţie… la o meditaţie de tip existenţial.
Corina Chirilă este un cutezător. Şi spun asta nu neapărat din cauza că se află la vârsta când in alte vremuri purtai cravată de pionier, ci pentru că, la anii ei, se poate lăuda cu multe expoziţii personale şi de grup ce l-ar face invidios şi pe un profesionist. Lucrările sale sunt fanteziste, suprarealiste, cu abordări surprinzătoare şi rafinate. Există o lume a cosmosului, a explorării lumii astrale în care iradiază lumini stranii, ireale, dar şi o lume a teluricului, a vegetaţiei care îşi caută desăvârşirea.
Fiind un artist puternic ancorat în cultura universală, Corina Chirilă nu rezistă tentaţiei de a da frâu liber imaginaţiei şi îşi exersează simţul artistic pe versul Arghezian. Lucrarea de faţă se inspiră din opera „Creion” de Tudor Arghezi:
Cu ochii lor ca lacul,
În care se-oglindesc
Azurul şi copacul.
Surâsul tău mi-i drag,
Căci e ca piatra-n fund,
Spre care-noată albi
Peşti lungi cu ochi rotund.
Şi capul tău mi-i drag,
Căci e ca malu-n stuf,
Unde păianjeni dorm,
Pe zori făcute puf.
Făptura ta întreagă
De chin şi bucurie,
Nu trebuie să-mi fie,
De ce să-mi fie dragă?
(„Creion” de Tudor Arghezi)
După cum observaţi, Corina îşi imaginează tabloul ţinând cont de titulatura demersului liric fiind realizat în întregime în creion, păstrând acelaşi stil şi pentru cea de-a doua reprezentare a sa. Nu cred că mai este necesar să explicăm detaliile acestor lucrări deoarece ele se regăresc în întregime în versul arghezian.
Şi dacă tot am abordat poezia ca temă de inspiraţie în arta plastică, am să vă precizez că şi eu am realizat câteva lucrări ce-şi iau sursa de inspiraţie din demersul liric. Este cam ingrată situaţia de a vorbi despre sine şi despre propriile realizări artistice aşa că am şă mă limitez doar la câteva mici precizări şi adnotări pe marginea lucrărilor prezentate.
Vă prezint lucrarea semnată Gabriel Todică: „Moartea căprioarei de Nicolae Labiş”. Este un tablou realizat in acrilic pe pânză şi reprezintă o punere în scenă a poeziei cu acelaşi titlu a poetului Nicolae Labiş (pe care o redau mai jos):
Nicolae Labis:- Moartea caprioarei
Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.
Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.
Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!
Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!
Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini…
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.
Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.
Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!
De altfel, multe dintre reprezentările antropomorfe din arta plastică românească, dar şi internaţională necesită adnotări de acest fel pentru a putea fi pe deplin inţelese de către publicul larg. Practic acest tip de abordare artistică cere privitorului un efort de concentrare pentru disecarea imagini, pentru desluşirea pe deplin a scenei, dincolo de prima impresie. Nu e un lucru uşor. Dar principala provocare o constituie desluşirea mesajului artistic, a interpretării scenei tocmai descoperite. Este un alt nivel de provocare a minţii privitorului care, după părerea mea, este şi farmecul ascuns al acestor abordări. Uneori titulatura lucrării îţi poate oferi indicii, dar nu întotdeauna suficiente. Dar cu siguranţă reprezintă o temă pentru privitor. Şi mai deloc o relaxare…
Gabriel TODICĂ
Ziarul de pe Net