Nu ştiu dacă arta promovată de Jim Warren poate fi inclusă într-un dualism pur – dacă se poate vorbi de un „dualism pur” -, ci mai degrabă într-un mix armonios de practici artistice care-i construiesc stilul propriu. Putem afirma că „suprarealismul” este cea mai comodă clasificare, fără a încerca să pătrundem dincolo de aceşti parametri. În definitiv, de ce am face-o? Cui îi este necesar? În afară de o abordare, să-i zicem, critică, cu intenţia clasificării într-un domeniu al artei, superclasificat, infuzia de stiluri, interpătrunderea lor este inevitabilă şi cred că la Jim Warren tocmai aceasta-i linia ce-l defineşte.
Mă interesează formula reprezentării iluzorii, a imaginilor ascunse, iar acest artist american face un slalom reuşit în această practică. Găsim arta portretului, mai ales în reprezentarea feminină, dar şi mimeticul relevat sub diverse forme, fie direct, fie în gradient, pe reprezentări zoomorfe.
Jim Warren[1] s-a născut în anul 1949, în Long Beach, California. A început să deseneze încă de la vârsta de doi ani. A început să-și vândă efectiv lucrările în perioada liceului, acum 40 de ani şi a ajuns, în prezent, să fie considerat „Legenda vie a lumii artei”. A câștigat primul premiu în domeniul artei în anul 1975. Ulterior, s-a dedicat ilustrării de carte, copetelor de discuri (colaborări cu profesionişti ai muzicii precum Alice Cooper, Prince, Robin Cook etc.) şi scenelor de film, cel mai notabil fiind pentru pelicula lui Bob Seger „Împotriva Vântului”(1981 – premiul Grammy). Deși s-a inspirat de la marii pictori precum Dali, Rockwell ori Rembrandt, Jim se consideră un auto-didact și sfatul lui de căpătâi, pentru pictorii aspiranţi este: „Încalcă regulile şi pictează cum îţi place!” Lucrarea sa, „Earth… Love it or Lose it” a primit cele mai bune aprecieri critice fiind preluată de numeroase reviste, panouri publicitare și a fost imprimată pe diverse articole de îmbrăcăminte. De asemenea, a devenit o reprezentare vizuală emblematică pentru mișcarea globală de mediu. Din 2004, Jim colaborează cu Disney pictând personaje de animaţie conform propriilor sale interpretări, iar din 2009 pictează portretele celebrităților pentru proiectul „Fame-Wall” (www.fame-wall.com) din New York și Hollywood: The Beach Boys, John Stamos, Kelsey Grammar, Kristen Chenowith, Brooke Shields etc.
Cu un stil alunecos, voit strident, Jim atrage atenţia pentru că trăieşte într-o lume concurenţială acerbă în care a descoperit reţeta succesului. Lucrările sale sunt metafore vizuale, lumi deschise prin ferestrele creaţiei, prin cuvântul nerostit, oferind plăcerea explorării cromatice, a formelor ascunse ori relevate gradual. „După furtună” („After The Storm”) este un exemplu de pictură care speculează efectul iluziei de gradient, precum cea a lui Rob Gonsalves, dar şi puţin din mimetismul lui Beverly Dolittle. Caii, ca o avalanşă desprinsă din munte, se relevă gradual dinspre stânga imaginii. În munte, cu pete negre asemenea mustangilor, sunt stânci, apoi zăpadă (sau şi una, şi alta), devenind fiinţe spre dreapta imaginii. În aparenţă, un peisaj montan senin, ce suprapune un alt gradient, desfăşurat în cealaltă diagonală a tabloului, dinspre teluricul îngheţat al stângii, spre galbenul solar, semiumbrit de norii oranj scăpaţi în roşu-violet, pledând pentru un asfinţit cald, lăsând impresia liniştii instalate după furtună. Fără prezenţa cailor din centrul imaginii, ideea de furtună ar fi fost imperceptibilă, ori zăpada răscolită de copitele lor este ceea ce-l face pe privitor să se gândească la posibila existenţă a acestui fenomen.
În ceea ce priveşte arta portretului iluzat, pot distinge la Jim Warren două abordări, fără a putea construi o graniţă fermă între acestea. Există o abordare a portretului ascuns în care figura trebuie descoperită, iar artistul nu incearcă să-i lase privitorului efortul descoperirii. Portretele sunt lizibile şi foarte intuitive încât rămâne doar fascinatia contemplării. Un exemplu suficient de concludent este „Mama-natură” („Mother Nature”) prin care autorul încearcă să surprindă în chipul feminin toate formele de relief ale Pământului, cu apele sale, cu munţii săi, cu plantele şi animalele sale, cu fenomenele sale telurice şi biologice… Doar ochii şi buzele sunt foarte umani, inconfundabili. O relevare voită a maternităţii umane peste cea a biosferei?
Formula metamorfozei, inspirată de cea de gradient, este cea adoptată în lucrarea „Vis insular” („Island dream”) în care portretul femeii este evident. Doar părul i se metamorfozează într-o cascadă, relevând un peisaj exotic, de vis, dorind să stimuleze imaginaţia privitorului.
În ce măsură abordările plastice ale Jim Warren se pot încadra într-o clasificare dualistă, e greu de spus, dar cred că indiferent cum, ele îşi au universul lor specific, definit clar de sentimentele artistice ale autorului. Nu mă pot decide în nici un fel asupra incadrării sale pe un animit palier de reguli, aşa că mă aliniez indemnului său: „să le ia naiba de reguli, pictează ce şi cum îţi place! ”.
GABRIEL TODICĂ
Photos source: https://jimwarren.com/fine-art/
[1] https://jimwarren.com/fine-art/
