Duminica se îndrepta spre amiază. Oameni cu fruntea spre răsărit contemplau tăcerea dintre silabe. Cântecul de slujbă urma ritualul ortodox. Curtea mănăstirii încremenise în iluminarea Soarelui urmând rugăciunea. Numai Timpul era neatent, sfidător, dar nimeni nu-i mai purta de grijă. Nici măcar copiii scăpaţi de grija părinţilor. Altarul se prelungea în afara peretelui sudic al bisericii, iar în curte predica mut Alexandru cel Bun, încremenit, şi el, în statuie, răspândind lumină, din albu-i veşmânt.
Mănăstirea încremenise în slujba de duminică alături de credincioşi, iar binecuvântarea preotului răsuflă briza purificării peste sufletele celor prinşi în plămădirea evlaviei. O coborâre către lumesc rupe nemişcarea. Deodată, totul se transformă într-un furnicar, risipind firescul amorţiei liturgice.
Abia atunci îmi permit să calc spaţiul sacru al edificiului muşatin în căutarea ferestrelor de spirit. Le aşteptam întâlnirea mai mult decât ofrandele ritualului monahal. O nesăbuită nerăbdare? Vroiam să îngheţ în memoria fotografiei ceea ce ochiul nu se sătura să privească. Icoanele erau mult prea nerăbdătoare să mă întâlnească, zâmbindu-mi din frescă.
– Nu ai voie să faci poze, îmi spune chipul astenic şi aspru al unui tânăr călugăr, în drum spre ieşire.
Probabil că l-a intrigat preocuparea mea spre alt domeniu pentru care el nu are înţelegere. Privesc în jur şi observ că nici un indicator nu-mi interzice. În momentul acela am ştiut că strădania sa i-a fost o ispită şi decid să nu-i măresc suferinţa. Oricum drumurile noastre aveau sensuri contrare.
Tac, dar gândul mă tulbură şi decid să-i aduc limpezime urmând ritualul onorării icoanelor. Dar el se intersectează cu Istoria. Oricât ai vrea, aici nu poţi face abstracţie de patina timpului, de amprenta muşatină. Mormântul lui Alexandru cel Bun este pecetea ce anunţă această legătură. Pentru mine ea devine nestemată. Iar icoana Sfintei Ana din faţa altarului este odorul cel mai de preţ. Vechimea ei, din anul 1407, are puterea străpungerii vremurilor, a izbânzii peste Timp. A fost dăruită mănăstirii de către Împărăteasa Ana a Bizanţului, în semn de preţuire faţă de cealaltă Ană, soţia ctitorului şi domnitorului de atunci, Alexandru cel Bun. Pentru alţii, ea este, întâi de toate, o icoană făcătoare de minuni.
Statuia lui Alexandru cel Bun de la Mănăstirea Bistriţa, jud. Neamţ (dreapta)
Cronicile spun că lăcaşul are o vechime mult mai mare: iniţial, aici a fost construită o biserică de lemn din vremea lui Petru I Muşat. Alexandru cel Bun o reconstruieşte din piatră. Apoi, în 1498, Ştefan cel Mare înalţă turnul clopotniţă cu un paraclis în prelungire, având hramul Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. Petru Rareş (1538) reface biserica distrusă de turci, prelungeşte paraclisul, construieşte turnurile-poartă cu paraclisul „Sf. Nicolae”, reface casa domnească şi construieşte o nouă clădire în care a funcţionat şcoala domnească, unde s-a scris primul Letopiseţ al Moldovei. (Să fie o explicare a faptului că Grigore Ureche, cronicarul Moldovei, îşi are locul de veci tot aici?) Forma de azi a bisericii (ca şi construcţie) se datorează lui Alexandru Lăpuşneanu (1554), dar ea a fost definitivată în anul 1980 de importante lucrări de restaurare.
Astăzi, fosta şcoală domnească a devenit muzeu. Obiecte de cult, monede, sigilii şi hrisoave fac parte din lista exponatelor de aici. Un bătrân călugăr te invită să le asculţi povestea. Este unul din cei care a reuşit să descopere legătura intimă dintre Istorie şi Religie. Nu-l intrigă apetitul turiştilor către fotografie. Are puterea de a-i înţelege, dar cere respect pentru vârsta exponatelor. Şi turiştii îi dau ascultare…
GABRIEL TODICĂ
