Memoria toamnei
Când nu-ți mai ajung brațele să stărui pe umerii lor
Și când nu mai găsești cursul plânsului nici în aval și nici în amonte,
Te cauți scăpat printre creste, fugărind lumina purpurie la orizont.
Trebuie pare-se că-ți cauți nota cea mai de jos a buciumului străbun,
Cea mai de jos din cele care plâng de atâtea sute de ani nevoința nemului tău.
Trebuie pare-se c-ai ajuns la marginea prăpastiei,
Doar că acum nu-ți mai vine să te-arunci în hău.
Azi, niciun dragon magic nu va mai sta să te prindă.
Azi, avem doar balauri frumos colorați ce-și rânjesc colții a pradă.
Iar tu, ca și mine… ca și noi ne adăpostim la umbra unui nuc cu rădăcini cunoscute.
Dacă ar fi vreodată să coborâm, atunci măcar să mai avem de ce ne ține.
Câte un vraci bătrân își mai caută vulturul
Cu care se poate ridica peste zid.
N-ar fi rău să căutăm mai mulți vulturi…
Într-o zi, vor fi atât de greu de găsit
Încât vom fugi singuri de noi înșine dincolo de gard!
CRISTINA BĂRĂSCU
