Ne mor bunicii noștri fără căldura unui bun rămas,
Lăsând în urmă jale și urlete a neființă,
Pe când mai marii vremii, voi, priviți ades la ceas
Echivalând în ore chinul celor damnați la umilință.
–
Ne mor părinții măcinați de boli și disperare
Trăgând neliniști după ei și nesfârșite seri de groază
Dar voi, vătafii pe stil nou de suflete precare,
Nu vreți decât să ne adormiți în plin-amiază.
–
Ne mor prieteni buni care-au pierdut și bruma de speranță
Că boala lor putea cândva să fie-ngenuncheată,
Iar voi, ciocoi ai vremurilor triste, rânjiți în siguranță
La camere plătite gras din jaf și crim-organizată.
–
Ne mor vecini ce grija ne-o purtau când singuri rămâneam,
Pierzând o luptă-n care s-au trezit din întâmplare,
Și voi, tâlhari cu funcții și cravată, și-apucături de caimacam
Pretindeți închinări de ode și-aplauze vulgare.
–
Ne mor sărmanii dascăli, cu pensii nesimțit de mici
Din care leacuri nu-și permit să le aline neputința,
Când voi, într-o normală lume, n-aveați ce căuta aici,
Sfidați tot ce e sfânt și-ncurajați cu patos suferința.
–
Ne mor de oboseală medici, veghind la buna noastră stare,
Luptând cu arme ne-ncărcate pe frontul unei lumi bolnave,
Însă tot voi, satrapi moderni ai cinstei și genii în trădare,
Vă-mpăunați cu lauri de carton și cu ofrande grave.
–
Ne mor ai noștri frați ce pâine-amară au mâncat,
Trudind din greu printre străini pentru decență,
În timp ce voi, ființe fără suflet, maeștri în furat,
Visați la vremuri feudale, înconjurați de-obediență.
–
Ne mor speranțe, visuri și-ncrederea în adevăr și bine,
În primăveri albastre, cu flori și jocuri de copii,
Atleții spaimei, voi, făuritorii unei lumi meschine,
La absolut urcat-ați impostura, hrănind-o cu ipocrizii.
